Cristina și Viorel pregătesc pâinea exact cum o făceau bunicii noștri, folosind metode vechi. Pâinea coaptă la cuptor tradițional este o experiență senzorială și culturală. Alături de ei, intri în lumea aromelor autentice printr-un atelier de pâine, înveți tehnicile tradiționale de frământare, dospire și coacere a pâinii, folosind ingrediente simple și naturale.

Care este povestea meșteșugului pe care îl practicați? Cum și când ați descoperit pasiunea pentru ceea ce faceți astăzi?

Cristina: Pasiunea mea am descoperit-o de când eram mică, făceam de mică cozonaci și acum 12 ani am început noi să facem pâine. Mie mi-a plăcut cu aluatul, adică iubesc aluatul, pentru mine este o pasiune și asta am descoperit-o în timp, că pe tot ceea ce pun mâna îmi iese. Și am și satisfacția când văd că oamenilor le place.

Oamenii au fost atrași prin gustul pe care l-am dat prin ceea ce am făcut eu, patiserie, prăjituri, tot ce ține de aluat. S-a făcut la mână aluat de pâine, vreo 3 sau 4 ani am făcut la mână aluat, cozonaci am făcut la mână. Într-un an, am avut de Crăciun 260 de cozonaci, am frământat atunci în jur la 120 de kilograme cu tot cu pâine, am muncit două zile, doar pentru cozonaci, de dimineață de la șase până seara la zece, numai cafea și atât, el era și pe distribuire. Dumnezeu ne-a binecuvântat, cineva mi-a zis că am mâini de aur așa m-a și numit, are gust ceea ce fac și iubesc mult ceea ce fac. 

Viorel a făcut cuptorul, el nu făcuse niciodată cuptoare până atunci și a fost reușit din prima. Chiar am avut o poză cu prima pâine care am scos-o din cuptor. Ne trezeam la 4 dimineața până dădeam drumul la frământare, focul să ardă, dar în special iarna stăteam, veneau vecinii la noi la cafele și dimineața ardea frumos cuptorul, focul în cuptor, afară ningea. Vreo 3 ani am făcut aluat doar la mână., iar când am primit malaxorul, cineva care cumpăra pâinea de la noi a zis, „ați făcut ceva la pâine, ați schimbat ceva”. Eu n-am schimbat nimic, doar faptul că nu s-a mai făcut la mână. Atât de mult contează energia pe care o pui în ea și este foarte important să vorbești cu ceea ce faci, contează mult energia pe care o transmiți. Dacă faci cu pasiune și cu dragoste, n-are cum să nu iasă.

Cum este conectată povestea voastră de Râșnov? Locuiți dintotdeauna în Râșnov?

Cristina: Eu sunt moldoveancă, venită de la 4 ani în Râșnov, iar Viorel este de aici. 

În viziunea voastră, care sunt beneficiile de care vă bucurați din plin prin practicarea acestui meșteșug?

Cristina: Când văd că omul este mulțumit și mănâncă cu plăcere din ceea ce fac, când îl văd că este încântat când gustă, pentru mine asta e cea mai mare mulțumire. 

Chiar a fost o discuție că Viorel vorbește mult, dar am ajuns la concluzia că degeaba faci lucruri de calitate, dacă nu ai pe cineva să îți promoveze munca. Contează foarte mult. Deci Viorel este omul de marketing. Degeaba faci bun dacă nu știi să spui povestea și povestea vinde, chiar am ajuns la concluzia asta și așa ne completăm unul pe altul. Eu sunt cu partea din spate de muncă, iar el pe partea asta de povești. 

Viorel: Oricine poate să facă cozonaci, oricine poate să facă pâine, oricine poate să facă orice. Nu e o problemă. Poți să încerci. Dar toată povestea îi dă gust și dacă nu ești unul cu ceea ce faci, și dacă nu crezi în ceea ce faci, asta iar e o altă poveste… Noi, practic, când am creat cuptorul, nu ne-am gândit doar ca o chestie din care să poți să faci bani, nu ăsta a fost scopul.

Noi ne-am gândit că avem foarte mulți copii defavorizați și avem copii care poate chiar nu au o pâine să pună pe masă. Ne-am gândit să facem un cuptor de pâine, să-i chemăm pe copiii aceia, să le dăm o pâine, să meargă cu ea acasă și să și lucrăm un pic cu sufletul lor. Pe lângă partea asta de a hrăni oamenii din punctul ăsta de vedere uman, natural, normal, credem și în partea cealaltă, în partea sufletului, unde de multe ori sau de cele mai multe ori omul are mai multă nevoie decât de o bucată de pâine. De o vorbă bună, de o rugăciune, de a fi ascultat.

Știm cu toții că lucrurile durabile se fac cu multă răbdare, așadar, ne puteți da un sfat despre cum putem cultiva răbdarea în viața de zi cu zi? La fel cum munca de brutar necesită răbdare și timp, trezit la 4, frământat și toate cele, cum putem transpune aceste calități în rutina noastră, uneori poate prea pe fugă?

Viorel: Ce putem să zicem din exemplul nostru, foarte clar este că succesul nu vine peste noapte. Dacă visezi, crezi, vrei ceva peste noapte, e volatil, în secunda doi, s-a dus. Așa cum a venit, așa s-a dus. În 2012 am început să facem cuptorul, să facem construcția, toată povestea, a durat aproape 2 ani până ne-am organizat în direcția asta și abia după 5-6 ani de zile de a face pâine, am început să avem abonați, au început oamenii să prindă gustul, să vadă cum e cu pâinea, că ești serios, că îi duci pâinea. Noi duceam și pâinea acasă la oamenii care o comandau, o puneam în pungă pe poartă. Orice succes vine în urma muncii, trebuie să crezi în ceea ce faci, să știi că ceea ce faci, faci bine. Erau zile în care făceam 20 de pâini. Într-o zi, să arzi cuptorul și să faci 20 de pâini într-un cuptor de 80 de pâini, era faliment. Adică munceai degeaba, nu scoteai nici pâinea, nici sarea, nici făina, nici nimic. Plus de asta mai duceai și pâinea acasă pe motorină ta. 

Cristina: Am dus pâinea și pe bicicletă, cât timp a fost Viorel plecat în Olanda. 

Viorel: Eu m-am dus tot ca să adunăm bani, ca să luăm un malaxor și să înaintăm. Deci ea continuat să facă pâine singură. Ea tăia lemne, ea făcea toate. O treabă de bărbat. Perseverență și muncă, ca să poți să vezi rezultate. Nimic nu apare peste noapte. Dacă nu crezi în ceea ce faci, la prima furtună ai fugit. Așa mulți fac pâine, mulți fac muzică, mulți fac orice. De aceea, cei care sunt acum pe piață, în orice industrie, sunt oameni care au trecut de anumiți pași, de anumite obstacole, care au crezut când nimeni nu le mai dădea nicio șansă. 

Spuneți-ne o vorbă din popor despre meșteșugul pe care îl practicați, poate fi o scurtă povestioară dată din moși-strămoși, o zicală, ceva memorabil.

Cristina: Când eram copilă am participat la o nuntă și ne-a pus să frământăm cozonaci. Am întrebat cât trebuie să frământăm și ne-a spus „până curge apa din streașină.” Noi ne tot uitam la streașină să vedem când începe odată apa aia să curgă, când defapt era până curg transpiratiile pe tine, așa era vorba. 

Viorel: „Pământul negru face pâinea albă.”

În spatele acestei vorbe, de fapt, este vorba despre muncă, muncă, muncă. De la povestea asta, practic duce tot înapoi în Biblie, unde omul când a fost izgonit în Grădina Eden, i-a spus Dumnezeu foarte clar, „prin sudoarea frunții tale, îți vei câștiga pâinea.” Muncește pământul, desțelănește-l, dacă semănătorul nu se trezește să semene, să facă, să aștepte ploaia, toate lucrurile până la urmă coincid și merg într-o direcție. Nimic nu se întâmplă la voia întâmplării. Dacă unul din tot lanțul ăsta alimentar, cu pâine, începând de la fermier, de la cel care gunoiește terenul, când s-a rupt lanțul ăsta undeva, nu suferă doar unul, suferă toți. Pentru că nu mai mănânci sănătos, nu mai mănânci ce trebuie, când trebuie. Merele își au vremea lor, perele, adică toate, exact la fel și cu grâul.

Toate lucrurile aveau un sens. Acum totul e pe repede înainte, mergem la supermarket, am luat rapid ceva. De aceea se aprecia și pâinea. Toate își au rostul lor. Dacă nu faci totul la timpul lui, în lanțul ăsta în care toți suntem implicați într-un mod sau altul, dacă cineva nu-și face treaba, se va resimți. Ori mai devreme, ori mai târziu. 

Vorbind despre meșteșuguri date mai departe din generație în generație, considerați că vor trece testul timpului și al trendurilor actuale? Cum putem păstra vie legătura dintre obiceiurile și meșteșugurile bunicilor noștri și generațiile tinere?

Cristina: Atrăgând oameni lângă tine, că așa poți să păstrezi, să dai mai departe. De exemplu, cum era înainte cu războiul ăsta de țesut. Dacă n-a mai făcut nimeni, nu s-a mai dat din generație în generație. La fel e și cu pâinea. 

Viorel: Cum stă treaba cu pâinea? Te trezești de dimineață, începi cu o zi înainte cu crăpatul lemnelor, pus în cuptor, pregătit focul. Pui de plămădeală, frământă, dospește, modelează pâinea, bagă pâinea în cuptor, scoate pâinea, bate-o, răcește-o. E un întreg proces ca să te bucuri de o pâine. Prin atelierele de pâine pe care noi le facem la Schubz cu copiii în Școala altfel, în toți anii ăștia, cred că au fost sute de copii care chiar au avut întrebări pertinente. Poate 1, 2, 3 din ei, poate au acasă, că mai sunt cuptoare în Râșnov, dar nu mai vor să plătească prețul muncii acesteia, știi? E o muncă titanică în spate. 

La fel și cu cuptorul. Trebuie să știi cum să lucrezi cu el. Pe mine nu m-a învățat nimeni. Trebuie să pui o pană de găină sau trebuie să pui o bucată de ziar în cuptor și dacă o ia focul, este cuptorul prea tare, îți arde pâinea. Mai așteaptă. Se domolește cuptorul, așa se numește. Sau arunci o mână de făină, dacă arde, nu e bine. Stai puțin, mai odihnește-te. Cuptorul se încinge undeva în jurul la 500-600 de grade când este focul deschis cu jarul. Și trebuie să scazi temperatura până undeva la 280-300 de grade pentru pâine. Toate au o rânduială. Ai trecut de timpul în care cuptorul e la momentul optim, nu mai ridică pâinea cât trebuie, nu se mai coace. Timpul de coacere durează mai mult, poate să iasă pâinea crudă. Dacă focul e prea tare, o ia focul, face coajă, dintr-o dată o ridică, la mijloc pâinea e clei, nu poți să o mănânci. 

Credit foto: Alexandra Bordeianu (fotograf de casă)

Contact: +40 743 222 526

Răsfoiește broșura „Făurit la Râșnov”