Miti s-a născut în Râșnov din părinți râșnoveni, tatăl român, mama săsoaică. Unchiul său, Günther Zerbes, a fost pentru el un exemplu în cultură și artă, așa a deprins dragostea pentru lucratul în lemn. Fără a avea studii în domeniu, Miti își testează încercarea de exprimare în lucrări decorative și nu numai.

Care este povestea meșteșugului pe care îl practicați? Cum și când ați descoperit pasiunea pentru ceea ce faceți astăzi?

În copilărie am avut un unchi care a fost sculptor, păcat de Günther că nu e cunoscut. Eu sunt jumate sas, mama a fost săsoaică și tata român. Am participat la câteva expoziții pe care le-a avut Günther, inclusiv la Brașov, Codlea și Predeal. Eram în liceu și am cărat lucrările lui la Predeal, care erau destul de grele și eram numai noi doi. El avea un handicap, avea un picior mai scurt, o problemă din copilărie și mi-a zis să îl ajut, s-a bucurat că l-am ajutat. Acolo am putut să văd și eu cum se expune o lucrare, am avut de învățat. Am mai lucrat cu el și pe la atelier, avea atelier la Casa de Cultură, a fost metodist în ultima perioadă. Nu știam să țin o daltă în mână, mă punea și pe mine să cioplesc câte ceva. Încet, încet, așa, am zis că la pensie trebuie să fac ceva și mi-am adunat lemn pentru asta.

De câți ani faceți asta?

În copilărie am început cu traforajul, am lucrat mult în traforaj. Prima mea lucrare am făcut-o prin ’95. Am lucrat și mobilier, mai mult pentru casă, și ce am avut mai mult pentru mine. Iar mai serios, am început după ce am ieșit la pensie, în 2018.

Cum este conectată povestea dumneavoastră de Râșnov? În ce fel vă inspiră istoria, natura sau alte elemente ce țin de Râșnov în procesul creativ?

Eu zic că am așa o legătură cât de cât cu lemnul și încerc să-l las să vorbească, după ce îi dau o anumită formă. Am pretenția că dacă cineva vede o lucrare, trebuie să simtă ceva, să-i spună ceva. 
Eu am copilărit în Râșnov și am avut ocazia să văd și obiceiurile sașilor și ale românilor, dar inspirația pentru lucrul cu lemnul a venit mai mult din partea lui Günther.
Provenind din familie de veterinari, se gândeau să mă facă și pe mine veterinar, dar când am vrut să dau la liceu, am vrut să dau la liceul agricol din Sibiu. Însă, în perioada aia nu se admiteau elevi din zona urbană, așa că nu am fost acceptat. Ăsta poate a fost norocul meu. Mi-au plăcut mașinăriile, strungul, așa am făcut liceul industrial la Zărnești și am ajuns tehnolog. Am făcut facultatea la TCM și mi-a ajutat mult și asta, să știu cum să fac un lucru. Mi-am făcut propriul meu strung.

În viziunea dumneavoastră, care sunt beneficiile de care vă bucurați din plin prin practicarea acestui meșteșug?

Este o satisfacție personală. Mă relaxează și lucrez cu plăcere, chiar în momentul în care lucrez, nici nu îmi mai trebuie să mănânc. Caut o formă de exprimare.

Știm cu toții că lucrurile durabile se fac cu multă răbdare, așadar, ne puteți da un sfat despre cum putem cultiva răbdarea în viața de zi cu zi? La fel cum meșterind manual fiecare obiect în parte necesită răbdare și timp, cum putem transpune aceste calități în rutina noastră, uneori poate prea pe fugă?

Trebuie să vă spun un lucru. Una dintre lucrări am gândit-o acum 2-3 ani și m-am gândit foarte mult la ea până când a venit momentul în care am simțit că trebuie să o fac. Cam așa au evoluat lucrurile. Trebuie să ai răbdare, cu toate că eu nu sunt un tip cu așa multă răbdare în viața de zi cu zi. Trebuie să te dedici, adică să-ți placă ceea ce faci.

Ne puteți spune o vorbă din popor despre meșteșugul pe care îl practicați, poate fi o scurtă povestioară dată din moși-strămoși, o zicală, ceva memorabil?

Günther avea scris în atelier pe niște hârtii lucruri interesante.
„Toți știu să facă, dar nimeni nu face.”
Cred că din dorința asta de a arăta că se poate și vrei să faci ceva, cred că asta m-a inspirat și pe mine. Așa cu handicapul lui, el avea diferență de 10 centimetri de la un picior la altul și avea șoldul imobilizat, eu eram copil și îl vedeam cum cosește la fân, am fost foarte impresionat de el. Mai avea el o vorbă, „toți se plâng de bani, dar de minte nimeni.”

Vorbind despre meșteșuguri date mai departe din generație în generație, considerați că vor trece testul timpului și al trendurilor actuale? Cum putem păstra vie legătura dintre obiceiurile și meșteșugurile bunicilor noștri și generațiile tinere?  

Să-i încurajez pe copii, nu știu dacă pot prea mult să-i încurajez, doar să vină să vadă. Am încercat să lucrez cu ei, mici lucruri de tâmplărie. Am un circular făcut de mine și un abric făcut de mine și am încercat să iau pe cineva să mă ajute, contra cost, ai șansa să înveți și tu ceva, dar nu s-a lipit sau poate n-am găsit pe cine trebuie. Cred că important ar fi să încerce și clasele primare să se dezvolte un pic în zona aceasta de ateliere.

Vă considerați împlinit când vine vorba de munca și pasiunea depuse în fiecare obiect meșterit de dumneavoastră și valoarea la care este apreciat de public?

Am rămas surprins în sensul că au fost persoane la care nu mă așteptam și s-au minunat, mi-au pus întrebări și alții, oameni cu școală, au trecut așa nepăsători. Sunt apreciat de soția mea și de prieteni. Nu am neapărat pretenția asta să fiu apreciat, important este să-mi placă mie ce-am făcut, iar dacă îi place și altcuiva ceea ce fac eu, atunci îmi crește inima.

Într-o lume în care bunurile materiale ajung să fie atât de ușor de produs în masă, într-o piață dominată de produse de slabă calitate, cum transmiteți mai departe pasiunea pentru obiectele create manual? 

Multe din lucrările pe care le am se pot face pe o mașină automată, dar normal că-și pierde farmecul. Mergi în târguri și vezi o grămadă de kitsch-uri, cam totul este același lucru. Căucele din lemn sunt specifice zonei României, Bulgariei, Iugoslaviei. Nu mare mi-a fost surprinderea când o rudă de-a mea îmi spune „Măi Miti, tu știi că eu când eram mic mâncam din căuce?” Am rămas așa impresionat când mi-a spus asta. Totul este făcut numai din mână, mai folosesc câte o mașină de găurit unde este nevoie și strungul pe care l-am făcut ulterior.

Din ce lemn lucrați?

Eu mi-am adunat mult tei, păr, stejar, nuc, cireș, tot lemnul este frumos, tot lemnul spune ceva. În paltin se lucrează bine, teiul e mai moale, dar trebuie să fii atent, sunt unele detalii pe care le poți face mai bine pe un păr. Günther lucra mult în arin, în el poți lucra și verde și uscat. În primul rând, este un lucru făcut de mână, are o poveste în el, o poveste pe care vreau eu să i-o dau și o poveste pe care o spune el. Credit foto: Alexandra Bordeianu (fotograf de casă)

Răsfoiește broșura „Făurit la Râșnov”