Cristina și Viorel pregătesc pâinea exact cum o făceau bunicii noștri, folosind metode vechi. Pâinea coaptă la cuptor tradițional este o experiență senzorială și culturală. Alături de ei, intri în lumea aromelor autentice printr-un atelier de pâine, înveți tehnicile tradiționale de frământare, dospire și coacere a pâinii, folosind ingrediente simple și naturale.

---

Care este povestea meșteșugului pe care îl practicați? Cum și când ați descoperit pasiunea pentru ceea ce faceți astăzi?

Cristina: Pasiunea mea am descoperit-o de când eram mică, făceam de mică cozonaci și acum 12 ani am început noi să facem pâine. Mie mi-a plăcut cu aluatul, adică iubesc aluatul, pentru mine este o pasiune și asta am descoperit-o în timp, că pe tot ceea ce pun mâna îmi iese. Și am și satisfacția când văd că oamenilor le place.

Oamenii au fost atrași prin gustul pe care l-am dat prin ceea ce am făcut eu, patiserie, prăjituri, tot ce ține de aluat. S-a făcut la mână aluat de pâine, vreo 3 sau 4 ani am făcut la mână aluat, cozonaci am făcut la mână. Într-un an, am avut de Crăciun 260 de cozonaci, am frământat atunci în jur la 120 de kilograme cu tot cu pâine, am muncit două zile, doar pentru cozonaci, de dimineață de la șase până seara la zece, numai cafea și atât, el era și pe distribuire. Dumnezeu ne-a binecuvântat, cineva mi-a zis că am mâini de aur așa m-a și numit, are gust ceea ce fac și iubesc mult ceea ce fac. 

Viorel a făcut cuptorul, el nu făcuse niciodată cuptoare până atunci și a fost reușit din prima. Chiar am avut o poză cu prima pâine care am scos-o din cuptor. Ne trezeam la 4 dimineața până dădeam drumul la frământare, focul să ardă, dar în special iarna stăteam, veneau vecinii la noi la cafele și dimineața ardea frumos cuptorul, focul în cuptor, afară ningea. Vreo 3 ani am făcut aluat doar la mână., iar când am primit malaxorul, cineva care cumpăra pâinea de la noi a zis, „ați făcut ceva la pâine, ați schimbat ceva”. Eu n-am schimbat nimic, doar faptul că nu s-a mai făcut la mână. Atât de mult contează energia pe care o pui în ea și este foarte important să vorbești cu ceea ce faci, contează mult energia pe care o transmiți. Dacă faci cu pasiune și cu dragoste, n-are cum să nu iasă.

Cum este conectată povestea voastră de Râșnov? Locuiți dintotdeauna în Râșnov?

Cristina: Eu sunt moldoveancă, venită de la 4 ani în Râșnov, iar Viorel este de aici. 

În viziunea voastră, care sunt beneficiile de care vă bucurați din plin prin practicarea acestui meșteșug?

Cristina: Când văd că omul este mulțumit și mănâncă cu plăcere din ceea ce fac, când îl văd că este încântat când gustă, pentru mine asta e cea mai mare mulțumire. 

Chiar a fost o discuție că Viorel vorbește mult, dar am ajuns la concluzia că degeaba faci lucruri de calitate, dacă nu ai pe cineva să îți promoveze munca. Contează foarte mult. Deci Viorel este omul de marketing. Degeaba faci bun dacă nu știi să spui povestea și povestea vinde, chiar am ajuns la concluzia asta și așa ne completăm unul pe altul. Eu sunt cu partea din spate de muncă, iar el pe partea asta de povești. 

Viorel: Oricine poate să facă cozonaci, oricine poate să facă pâine, oricine poate să facă orice. Nu e o problemă. Poți să încerci. Dar toată povestea îi dă gust și dacă nu ești unul cu ceea ce faci, și dacă nu crezi în ceea ce faci, asta iar e o altă poveste… Noi, practic, când am creat cuptorul, nu ne-am gândit doar ca o chestie din care să poți să faci bani, nu ăsta a fost scopul.

Noi ne-am gândit că avem foarte mulți copii defavorizați și avem copii care poate chiar nu au o pâine să pună pe masă. Ne-am gândit să facem un cuptor de pâine, să-i chemăm pe copiii aceia, să le dăm o pâine, să meargă cu ea acasă și să și lucrăm un pic cu sufletul lor. Pe lângă partea asta de a hrăni oamenii din punctul ăsta de vedere uman, natural, normal, credem și în partea cealaltă, în partea sufletului, unde de multe ori sau de cele mai multe ori omul are mai multă nevoie decât de o bucată de pâine. De o vorbă bună, de o rugăciune, de a fi ascultat.

Știm cu toții că lucrurile durabile se fac cu multă răbdare, așadar, ne puteți da un sfat despre cum putem cultiva răbdarea în viața de zi cu zi? La fel cum munca de brutar necesită răbdare și timp, trezit la 4, frământat și toate cele, cum putem transpune aceste calități în rutina noastră, uneori poate prea pe fugă?

Viorel: Ce putem să zicem din exemplul nostru, foarte clar este că succesul nu vine peste noapte. Dacă visezi, crezi, vrei ceva peste noapte, e volatil, în secunda doi, s-a dus. Așa cum a venit, așa s-a dus. În 2012 am început să facem cuptorul, să facem construcția, toată povestea, a durat aproape 2 ani până ne-am organizat în direcția asta și abia după 5-6 ani de zile de a face pâine, am început să avem abonați, au început oamenii să prindă gustul, să vadă cum e cu pâinea, că ești serios, că îi duci pâinea. Noi duceam și pâinea acasă la oamenii care o comandau, o puneam în pungă pe poartă. Orice succes vine în urma muncii, trebuie să crezi în ceea ce faci, să știi că ceea ce faci, faci bine. Erau zile în care făceam 20 de pâini. Într-o zi, să arzi cuptorul și să faci 20 de pâini într-un cuptor de 80 de pâini, era faliment. Adică munceai degeaba, nu scoteai nici pâinea, nici sarea, nici făina, nici nimic. Plus de asta mai duceai și pâinea acasă pe motorină ta. 

Cristina: Am dus pâinea și pe bicicletă, cât timp a fost Viorel plecat în Olanda. 

Viorel: Eu m-am dus tot ca să adunăm bani, ca să luăm un malaxor și să înaintăm. Deci ea continuat să facă pâine singură. Ea tăia lemne, ea făcea toate. O treabă de bărbat. Perseverență și muncă, ca să poți să vezi rezultate. Nimic nu apare peste noapte. Dacă nu crezi în ceea ce faci, la prima furtună ai fugit. Așa mulți fac pâine, mulți fac muzică, mulți fac orice. De aceea, cei care sunt acum pe piață, în orice industrie, sunt oameni care au trecut de anumiți pași, de anumite obstacole, care au crezut când nimeni nu le mai dădea nicio șansă. 

Spuneți-ne o vorbă din popor despre meșteșugul pe care îl practicați, poate fi o scurtă povestioară dată din moși-strămoși, o zicală, ceva memorabil.

Cristina: Când eram copilă am participat la o nuntă și ne-a pus să frământăm cozonaci. Am întrebat cât trebuie să frământăm și ne-a spus „până curge apa din streașină.” Noi ne tot uitam la streașină să vedem când începe odată apa aia să curgă, când defapt era până curg transpiratiile pe tine, așa era vorba. 

Viorel: „Pământul negru face pâinea albă.”

În spatele acestei vorbe, de fapt, este vorba despre muncă, muncă, muncă. De la povestea asta, practic duce tot înapoi în Biblie, unde omul când a fost izgonit în Grădina Eden, i-a spus Dumnezeu foarte clar, „prin sudoarea frunții tale, îți vei câștiga pâinea.” Muncește pământul, desțelănește-l, dacă semănătorul nu se trezește să semene, să facă, să aștepte ploaia, toate lucrurile până la urmă coincid și merg într-o direcție. Nimic nu se întâmplă la voia întâmplării. Dacă unul din tot lanțul ăsta alimentar, cu pâine, începând de la fermier, de la cel care gunoiește terenul, când s-a rupt lanțul ăsta undeva, nu suferă doar unul, suferă toți. Pentru că nu mai mănânci sănătos, nu mai mănânci ce trebuie, când trebuie. Merele își au vremea lor, perele, adică toate, exact la fel și cu grâul.

Toate lucrurile aveau un sens. Acum totul e pe repede înainte, mergem la supermarket, am luat rapid ceva. De aceea se aprecia și pâinea. Toate își au rostul lor. Dacă nu faci totul la timpul lui, în lanțul ăsta în care toți suntem implicați într-un mod sau altul, dacă cineva nu-și face treaba, se va resimți. Ori mai devreme, ori mai târziu. 

Vorbind despre meșteșuguri date mai departe din generație în generație, considerați că vor trece testul timpului și al trendurilor actuale? Cum putem păstra vie legătura dintre obiceiurile și meșteșugurile bunicilor noștri și generațiile tinere?

Cristina: Atrăgând oameni lângă tine, că așa poți să păstrezi, să dai mai departe. De exemplu, cum era înainte cu războiul ăsta de țesut. Dacă n-a mai făcut nimeni, nu s-a mai dat din generație în generație. La fel e și cu pâinea. 

Viorel: Cum stă treaba cu pâinea? Te trezești de dimineață, începi cu o zi înainte cu crăpatul lemnelor, pus în cuptor, pregătit focul. Pui de plămădeală, frământă, dospește, modelează pâinea, bagă pâinea în cuptor, scoate pâinea, bate-o, răcește-o. E un întreg proces ca să te bucuri de o pâine. Prin atelierele de pâine pe care noi le facem la Schubz cu copiii în Școala altfel, în toți anii ăștia, cred că au fost sute de copii care chiar au avut întrebări pertinente. Poate 1, 2, 3 din ei, poate au acasă, că mai sunt cuptoare în Râșnov, dar nu mai vor să plătească prețul muncii acesteia, știi? E o muncă titanică în spate. 

La fel și cu cuptorul. Trebuie să știi cum să lucrezi cu el. Pe mine nu m-a învățat nimeni. Trebuie să pui o pană de găină sau trebuie să pui o bucată de ziar în cuptor și dacă o ia focul, este cuptorul prea tare, îți arde pâinea. Mai așteaptă. Se domolește cuptorul, așa se numește. Sau arunci o mână de făină, dacă arde, nu e bine. Stai puțin, mai odihnește-te. Cuptorul se încinge undeva în jurul la 500-600 de grade când este focul deschis cu jarul. Și trebuie să scazi temperatura până undeva la 280-300 de grade pentru pâine. Toate au o rânduială. Ai trecut de timpul în care cuptorul e la momentul optim, nu mai ridică pâinea cât trebuie, nu se mai coace. Timpul de coacere durează mai mult, poate să iasă pâinea crudă. Dacă focul e prea tare, o ia focul, face coajă, dintr-o dată o ridică, la mijloc pâinea e clei, nu poți să o mănânci. 

Credit foto: Alexandra Bordeianu (fotograf de casă)

---

Contact: +40 743 222 526

---

Răsfoiește broșura „Făurit la Râșnov”

Taisia este în prezent cel mai tânăr artist implicat în activitățile creatorilor locali. Pasiunea ei pentru artă s-a materializat recent prin ilustrarea a 20 de legende și istorii ale burgului râșnovean, cuprinse în cartea Râșnov – Legende, Istorii, Comori, realizată împreună cu tatăl ei, Andrei Neguș.

---

Care este povestea meșteșugului pe care îl practici? Cum și când ai descoperit pasiunea pentru ceea ce faci astăzi?

Dintotdeauna m-am simțit atrasă de desen și pictură. Mereu în timpul liber desenam sau pictam câte ceva și în timp am dezvoltat această pasiune, ajungând și la pictatul pe pietre. 

Cum este conectată povestea ta de Râșnov? În ce fel te inspiră istoria, natura sau alte elemente ce țin de Râșnov în procesul creativ?

Prin faptul că am copilărit aici și am crescut, Râșnovul este pentru mine o sursă de inspirație neîncetată. Natura frumoasă a Râșnovului, pădurile și cetatea sunt minunate și mă inspiră.

În viziunea ta, care sunt beneficiile de care te bucuri din plin prin practicarea acestui meșteșug?

Faptul că mă simt împlinită și bine făcând aceste locuri și pentru că îmi îmbunătățesc mereu stilul de desen.

Știm cu toții că lucrurile durabile se fac cu multă răbdare, așadar, ne poți da un sfat despre cum putem cultiva răbdarea în viața de zi cu zi?

Gândindu-te cum ar putea să fie și cum o să ajungă lucrările la care lucrezi și nu cum sunt acum. Pe mine asta mă ajută și îmi dă răbdare.

Zi-ne o vorbă din popor despre pasiunea ta, poate fi o scurtă povestioară, o zicală, ceva memorabil.

O să vă spun un citat al marelui pictor Nicolae Grigorescu, care mi-a placut. „Un ochi e ușor de pictat. Cu privirea e mai greu.”

Vorbind despre meșteșuguri date mai departe din generație în generație, consideri că vor trece testul timpului și al trendurilor actuale? Cum putem păstra vie legătura dintre obiceiurile și meșteșugurile bunicilor noștri și generațiile tinere?

Eu cred că meșteșugurile vor ține mai departe și nu vor fi uitate așa ușor. Și noi putem să le păstrăm încă practicându-le și să le dăm mai departe.

Când pornești un obiect nou, știi unde vrei să ajungi? Sau este un proces creativ continuu? Dacă da, cine sau ce influențează acest proces?

Eu știu deja cum vreau să arate desenul la care lucrez. În capul meu deja am o imagine despre el. Pe parcurs pot adăuga idei noi și le mai modific dacă cred că e nevoie.

Credit foto: Alexandra Bordeianu (fotograf de casă)

---

Ilustrațiile Taisiei disponibile aici.

---

Răsfoiește broșura „Făurit la Râșnov”

Laurent este un fotograf francez, îndrăgostit de România și mutat aici din 2007, cu o pasiune aparte pentru tehnicile foto alternative: cianotip, pinhole, emulsie fotosensibilă, cameră foto stradală. Pe lângă expozițiile sale tematice, Laurent transmite aceste tehnici mai departe copiilor și adulților prin ateliere de creație.

---

Cum și când ai descoperit pasiunea pentru ceea ce faci astăzi?

Fotografia și-a sărbătorit cea de-a 200-a aniversare în 2024. Fotografia a evoluat foarte mult în ultimii ani odată cu apariția tehnologiei digitale și a telefoanelor mobile. Am primit primul meu aparat foto la vârsta de 12 ani, dar am devenit cu adevărat interesat de fotografie și de lucru în camera obscură la vârsta de 20 de ani. După ce am studiat geografia, am devenit mediator cultural în Franța și m-am specializat în fotografie și video. Astăzi sunt pasionat de tehnici vechi și tehnici alternative (pinhole, cianotip, emulsie fotosensibilă, cameră foto stradală).

Cum este conectată povestea ta de Râșnov? În ce fel te inspiră istoria, natura sau alte elemente ce țin de Râșnov în procesul creativ?

Am ajuns în România în 2007 și imediat am intervenit, ca voluntar, pentru școala nr.2 din Râșnov. Școala a avut un proiect Comenius cu mulți parteneri europeni atunci și am devenit consilier tehnic și artistic pentru proiect. Am făcut reportaje fotografice, scurtmetraje video. Ne-am distrat atunci. Am amintiri foarte frumoase din această perioadă. De atunci am intervenit mereu ocazional conducând ateliere artistice.

Locuiesc în Moieciu, dar Râșnovul are un loc special în inima mea. Aici am acumulat amintiri frumoase.

În viziunea ta, care sunt beneficiile de care te bucuri din plin prin practicarea acestei pasiuni?

Pentru mine, fotografia este sinonim cu întâlnire și descoperire. Este o practică care îmi permite să-mi dezvolt dorințele creative și datorită creării la cabane aux images sunt independent. Nu am nicio obligație. Îmi pot gestiona timpul și mă bucur de libertatea mea.

Știm cu toții că lucrurile durabile se fac cu multă răbdare, așadar, ne poți da un sfat despre cum putem cultiva răbdarea în viața de zi cu zi? La fel cum fiecare tehnică de fotografie abordată de tine necesită o anume răbdare și un anumit timp, cum putem transpune aceste calități în rutina noastră, uneori poate prea pe fugă?

Este o întrebare interesantă pentru că în anumite situații nu am întotdeauna răbdare, dar tehnicile alternative de fotografie necesită această răbdare. Este un exercițiu zilnic. Viața de astăzi a devenit o cursă contra cronometru. Practica artistică în general necesită timp, reflecție și asta îți permite să evadezi din această nebunie.

Vorbind despre meșteșuguri date mai departe din generație în generație, consideri că vor trece testul timpului și al trendurilor actuale? Cum putem păstra vie legătura dintre obiceiurile și meșteșugurile bunicilor noștri și generațiile tinere? Ne poți povesti aici mai multe despre atelierele pe care le organizezi tu cu copii?

Când fotografia digitală a devenit populară, nimeni nu a mai vrut să se închidă în camera obscură. Produsele chimice (dezvoltatoare, fixatoare etc.), hârtie foto și chiar filme au devenit greu de găsit în comerț. Astăzi tehnicile vechi revin la modă. Este același fenomen ca și în cazul discurilor de vinil. Nu cred că fotografia pe film va dispărea. În ceea ce privește atelierele de creație cu copiii, este întotdeauna o bucurie să vezi fețele uluite ale copiilor și wow-urile care ies atunci când imaginile apar pe suportul sensibil. Fotografia are acest aspect magic!

Te consideri împlinit când vine vorba de munca și pasiunea depuse în fiecare expoziție și fotografie realizate de tine și valoarea la care sunt apreciate de publicul tău țintă?

Dacă sunt mulțumit de ceea am reușit să fac, atunci mă simt bine. Dacă reușesc să aduc puțină emoție oamenilor care vin să-mi vadă imaginile, atunci sunt fericit.

Când pornești un concept nou, știi unde vrei să ajungi? Sau este un proces creativ continuu? Dacă da, cine sau ce influențează acest proces?

Tehnicile alternative sunt în general foarte aleatorii. Când pregătesc o nouă serie de imagini am o finalizare în cap, dar rezultatul este adesea diferit. În funcție de pregătirea inițială a chimicalelor, suportul folosit, vremea… tehnica trebuie adaptată. Îmi place să spun că sunt în căutarea imperfecțiunii.

Într-o lume în care bunurile materiale ajung să fie atât de ușor de produs în masă, într-o piață dominată de produse de slabă calitate, cum te promovezi și cum transmiți mai departe pasiunea ta? 

Nu pretind să spun că lucrările mele sunt de o calitate mai bună decât produsele manufacturate, dar sunt unice, lucrate manual și realizate cu suflet. Și asta e deja mult!

Credit foto: Alexandra Bordeianu (fotograf de casă)

---

Alfă mai multe despre Laurent.

---

Răsfoiește broșura „Făurit la Râșnov”

Ana este localnică, creatoare de ii tradiționale, cusute manual. La baza iilor create de ea stă simplitatea, răbdarea și dragostea cu care le coase. Împărtășește pasiunea ei pentru ii prin ateliere de cusut pentru tineri și adulți, participă la târgurile locale și este un senior activ în comunitate.

---

Care este povestea dumneavoastră? Cum și când ați descoperit pasiunea pentru ceea ce faceți astăzi?

Mama m-a avut foarte târziu, bărbatul i-a murit în război. L-a așteptat până la 32 de ani, de la 17 ani și el n-a mai venit. Și apoi s-a căsătorit cu tata și m-a avut pe mine. Și gândul ăsta că ea este în vârstă și eu sunt mică și n-apuc să mă fac mare și să învăț treburile gospodărești. Ea mă punea de mică să fac de toate. Când am mers în clasa întâia, îmi dădea niște covorașe din hârtie, în care țeseam alte fâșii de hârtie prin ele. Mama m-a obligat, îmi spunea un lucru, care atunci mă enerva foarte tare:

„Când stai, mâinile și mintea să nu îți stea niciodată. Stai pe scaun, dar să dai din mâini și mintea să-ți umble: Cum să fac să fie mai bine? Cum să fac să fie mai mult?” 

Și m-a încurajat și la 11 ani, vecina care trăiește, îmi ducea la 6 Martie Zărnești, că acolo lucra ea, făceam niște pernițe și ea mi le vindea în fabrică. La 11 ani eu primeam bani pe munca mea, întreagă munca mea. Făceam fața de pernă, o umpleam cu niște câlți de la niște saltele vechi și îi puneam o căptușeală și mi le vindea acolo. Ce știu eu ce prețuri erau atunci, dar primeam bani care erau ai mei, deși nu duceam lipsă de bani că părinții mei aveau. Pe urmă am început cu goblen, după aceea cu lasetă, îmi plăcea să caut în cărți și să aleg materialele. Și într-o zi, fata mea, a câștigat un concurs foto, i-a luat un interview, și eu i-am spus că mi-ar fi plăcut să aibă o ie pe ea și-mi spune „Păi fă-mi una!” Eu dacă am văzut că ea este de acord, am sunat-o pe o doamnă care îmbracă pe o mare artistă în costume populare. „Bună ziua, sunt o pensionară și am nevoie de o iei rapid pentru o fată care e studentă.” Mi-a trimis-o rapid, era plină de bujori, de nu mai știu ce, i-am trimis-o fetei mele, eu fericită că i-am trimis ia. Fata mea: „Am primit-o, dar parcă e o față de masă. Dacă o făceai tu, era mai frumoasă.” Și ăsta a fost imboldul. Aici a fost punctul. Ei trebuie să-i mulțumesc. 

Ia asta a fost îmbrăcată de cinci generații. Mama mamei mele, în 1890, mama în 1921, eu în 1953 născută, fetele mele, două, și nepoțica. Deci cinci generații au purtat această ie. 

M-am documentat după o carte, am căutat pe laptop, am căutat poze. Cum să îmi croiesc singură o ie? 

Vedeți cât e de simplă? Nu se compară cu nimic. Asta îi place, simplitatea. Și într-o seară, la televizor, o ardeleancă îmbrăcată-n ie, și-o întreba cineva de ce este așa bogată la mâneci ia? Asta este valoarea iei, ea trebuie să aibe mânecile bogate și în partea din față, pe bust să fie simplă ca să-ți dea valoare feței, să-ți dea luminozitate, să-ți dea încredere. Și atunci ia dacă este lucrată simplu, ea îți evidențiază siguranța ta, prestanța ta, frumusețea feței.

Cum este conectată povestea dumneavoastră de Râșnov? În ce fel vă inspiră istoria, natura sau alte elemente ce țin de Râșnov?

Părinții mei amândoi sunt de aici, eu sunt de aici, copiii mei. Și îmi place de atunci, cred că sunt vreo 14 ani aproximativ de când lucrez la ii. I-am făcut ei, am făcut celeilalte sore, apoi au vrut și colegele ei, prietenele lor, de la prietenele lor la surorile, mamele lor și tot așa. Până acum am făcut peste 400 ii.  

Asta a fost ultima pe care am făcut-o acum, în degradeuri de vernir. Stăteam pe spate și coseam, în spital, am avut o problemă și am fost internată, nu aveam ce altceva să fac. Și doamna care dăduse comandă pentru această ie mă suna, ce mai se întâmplă cu ia mea? I-am spus că sunt internată, dar cu toată durerea, nicio ie n-am făcut-o mai mare și mai bogată ca asta. Nu mare ca volum, cu încărcătură multă pe ea. Ori stăteam pe spate, ori dacă mă durea spatele și mă ridicam în genunchi. Și uite așa, coseam. 

Am făcut multe ii pentru copii, pentru bebeluși, pentru botez.

Care sunt beneficiile de care vă bucurați prin practicarea acestui meșteșug?

Bucuria omului când îl văd că vine și se îmbracă cu ea și e mulțumit.  

Știm cu toții că lucrurile durabile se fac cu multă răbdare. Așadar, ne puteți da un sfat despre cum putem cultiva răbdarea în viața de zi cu zi?

Voi tineri ăștia sunteți ocupați, sunteți angrenați în diverse. Noi ăștia mai vârstnici, până acum am înțeles că răbdarea este un lucru important. Și trebuie să-ți o impui. Trebuie să-ți impui să ai răbdare. Știi, când ajung în ultima fază a construirii unei ii, mai am de făcut gâtul și mici detalii, mă apucă un stres și un plâns, și pare că nu mai am răbdare, parcă nu le mai pot face. Nu întotdeauna, dar e ca și atunci când urci la Mălăiești și este ultimul hop, ăla e cel mai greu. Așa și aici. 

Ne puteți spune o vorbă din popor despre acest meșteșug? Ceva ce s-a transmis din generație în generație?

O meserie de aur este meșteșugul, să știți, indiferent în ce este, în lemn, în cusături, în orice. E adevărată vorba: „Meseria e brățară de aur.” Știu, bătrânii și bunicii noștri, fiecare a avut unul cu muncile câmpului, altul pe lângă casă, dar toate au avut o valoare.

Și acum, dacă tot vorbim despre meșteșuguri date mai departe din generație în generație, considerați că vor trece testul timpului? Cum putem păstra vie legătura dintre generații prin aceste meșteșuguri date de la bunici către generațiile tinere?

De la bunicii mei până la mine au trecut, dar la mine cred că se oprește. Pentru că fetele mele nu ar face asta. Da, le plac, le apreciază, dar ele nu lucrează, nu au timp. Au servicii atât de aglomerate… și eu am avut servici, dar eu mi-am făcut timp. 

Dumneavoastră ați ținut și un atelier de cusut motive tradiționale, cum au interacționat cu dumneavoastră participanții?

Ce mi-a plăcut, da! Au fost câteva persoane cărora le-a plăcut și chiar au lucrat. Și o vecină de a mea de aici, a venit și ea. De la început chiar a venit, s-a implicat și a lucrat. Și a venit și o familie din Timișoara, turiști, care foarte tare mi-a plăcut de ei, aveau o fetiță și un băiat. Și băiatul nu mergea pe linia crucii, dar împungea acul de colo-colo și i-a ieșit cel mai greu model, pe unul l-a făcut din cele patru, pe cel mai greu l-a făcut, deci zici că l-a desenat, a ieșit perfect pe față chiar dacă spatele era altceva. M-a impresionat și fetița o silitoare, și mama nu știa să facă nod la ață. Deci de unde au învățat copiii? De la școală? De la bunici? Dacă mama nu știa să facă nod la ață.

Dar chiar dacă fetele dumneavoastră nu duc pasiunea dumneavoastră mai departe, totuși ea se poate răspândi prin genul acesta de ateliere?

Da, cu siguranță. 

Vă considerați împlinită când vine vorba de munca și pasiunea depusă în fiecare ie și cum este apreciată de public?

Foarte, oh da. Nu mai spun. Mi-a plăcut și în târgul acela atunci când m-ați așezat la o masă cu Geta Preda. Mi-a plăcut foarte tare. Am și vândut, am primit și comenzi, dar mi-a plăcut faptul că lumea le aprecia și punea mâna pe ele, am avut o masă plină de ii.

Când porniți o ie nouă, știți unde vreți să ajungeți sau este un proces creativ continuu? 

Pe parcurs îmi mai apar idei de modificare, da.

Într-o lume în care bunurile materiale ajung să fie atât de ușor de produs în masă, într-o piață dominată de produse de slabă calitate, știm cu toții că până și iile acum sunt foarte multe contrafăcute, sunt produse în alte țări și vândute apoi la noi în țară, cum vă promovați dumneavoastră și cum transmiteți mai departe pasiunea pentru ceea ce faceți? 

Cu bucurie. Acesta e singurul cuvânt. Cu bucurie și ambiție. Dacă vrei să faci un lucru de calitate, în primul rând trebuie să te orientezi la materialele cu care lucrezi. Nu lucrezi pe orice pânză. 

Cum poate face cineva diferența între o ie autentică, cusută manual și o ie produsă în masă? 

Nu se compară. Te uiți pe dos dacă vrei și vezi lucrătură de calculator și fața când o vezi, nu se compară. Lucrul de mână este lucru de mână.

Credit foto: Alexandra Bordeianu (fotograf de casă)

---

Contact: +40 770 339 272

---

Răsfoiește broșura „Făurit la Râșnov”

Loredana este pasionată de caligrafie, de această muncă minuțioasă ce dă un aer de poveste și poate însufleți orice decor sau obiect, orice felicitare sau canvas. O iubitoare a scrisului frumos, Loredana aduce caligrafia în atenția celor mici, dar și în atenția adulților prin atelierele de caligrafie organizate de ea în comunitate.

---

Care este povestea meșteșugului pe care îl practici? Cum și când ai descoperit pasiunea pentru ceea ce faci astăzi?

Îmi place să spun că practic caligrafia de când mă știu. Scrisul de mână a fost întotdeauna activitatea mea preferată, încă din perioada școlii primare. Am descoperit caligrafia, ca domeniu, în viața de adult, într-un moment în care aveam nevoie să ies din tumultul și graba vieții cotidiene. Caligrafia m-a cucerit cu tihna ei, dar și cu multitudinea de instrumente și posibilități creative pe care le deține. Pentru că în România acest domeniu era destul de greu de aprofundat, nefiind disponibile informații solide, din orgoliu și mai ales din ambiție, am învățat singură să scriu cu penița, urmărind tutoriale pe YouTube, cărți și materialele de specialitate din Anglia și America, pentru ca mai apoi să urmez și cursuri profesionale. 

Caligrafia a fost pentru mine mai întâi hobby, plăcere, apoi terapie, iar acum a ajuns să fie și o sursă de venit.

Cum este conectată povestea ta de Râșnov? În ce fel te inspiră istoria, natura sau alte elemente ce țin de Râșnov în procesul creativ?

Râșnovul poate servi ca sursă de inspirație pentru orice domeniu, atât este de frumos și ofertant. Dar, în ceea ce mă privește, combinația caligrafie + natura râșnoveană + aerul curat de munte reprezintă un real medicament.

Locuiești dintotdeauna în Râșnov?

Da. M-am născut aici, am crescut aici și chiar dacă am plecat la facultate în Sibiu, tot la Râșnov m-am întors. Ba mai mult, am decis împreună cu soțul meu să ne creștem copiii în acest oraș.

În viziunea ta, care sunt beneficiile de care te bucuri din plin prin practicarea acestui meșteșug?

Pe măsură ce tehnologia preia tot mai multe părți din viața noastră, tot mai mulți oameni redescoperă efectul terapeutic al scrisului de mână. Pe lângă faptul că este o formă de artă, caligrafia are și o multitudine de beneficii pentru sănătatea fizică și mentală. Caligrafia îmbunătățește funcția cognitivă. Practicarea acesteia ajută memoria, coordonarea mână-ochi și abilitățile motorii fine. Conturarea fiecărei litere necesită grijă și atenție la detalii, ceea ce poate ajuta la dezvoltarea abilităților de concentrare și la diminuarea stresului. În plus, actul de a crea ceva frumos poate avea efecte terapeutice, contribuind la reducerea anxietății. Acest proces meditativ este adesea comparat cu practicile mindfulness.

Știm cu toții că lucrurile durabile se fac cu multă răbdare, așadar, ne poți da un sfat despre cum putem cultiva răbdarea în viața de zi cu zi?

Îmi place expresia „răbdarea este amară, dar roadele ei sunt dulci”. Caligrafia este o disciplină care necesită atât multă practică, cât și multă răbdare, iar atunci când faci ceva cu pasiune și cu drag, apare și autodisciplina, care este parte esențială în procesul răbdării.

Zi-ne o vorbă din popor despre meșteșugul pe care îl practici, poate fi o scurtă povestioară dată din moși-strămoși, o zicală, ceva memorabil.

„Scrisul de mână. Glasul inimii care vorbește în liniște.”

Vorbind despre meșteșuguri date mai departe din generație în generație, consideri că vor trece testul timpului și al trendurilor actuale? Cum putem păstra vie legătura dintre obiceiurile și meșteșugurile bunicilor noștri și generațiile tinere?

Caligrafia are o istorie îndelungată și fascinantă care traversează toate culturile și epocile. De-a lungul timpului, această formă de artă a evoluat, adaptându-se noilor stiluri și tehnologii, dar și-a păstrat esența artistică. Scrierea de mână a fost întotdeauna direct legată de cunoaștere, așa că este departe de a fi o abilitate banală sau învechită; scrisul de mână rămâne valoros și am încredere că va dăinui.

Te consideri împlinită când vine vorba de munca și pasiunea depuse în fiecare obiect meșterit de tine și valoarea la care este apreciat de publicul tău țintă?

În ultimii ani m-am axat pe împărtășirea cunoștințelor caligrafice sub forma de ateliere, fie ele în variantă convențională, fie neconvențională, atât cu copii, cât și cu adulți. Învariabil, fiecare atelier se sfârșește cu „nu mă așteptam să fie așa frumos.” 

Întâlnirea cu oamenii, la aceste ateliere, reprezintă un schimb de cunoștințe și de bucurie, care nu poate decât să mă încânte și să mă motiveze să continui această activitate. 

Simt că drumul caligrafiei este unul ascendent și, în același timp, cred că este un moment bun pentru a-și redobândi locul, binemeritat, în domeniul artei.

Credit foto: Alexandra Bordeianu (fotograf de casă)

---

Urmărește-o pe Loredana pe Instagram.

---

Răsfoiește broșura „Făurit la Râșnov”

Carabi este o trupă formată din doi muzicieni ce provin din medii muzicale pe cât de diferite, pe atât de roditoare, Cristian Medrea și Tudor Moldoveanu. Împreună prezintă un melanj fonic de stiluri și culturi, asigurând explorarea inovatoare și atent pregătită a muzicii, păstrând – în același timp – esența ei atemporală.

---

Care este povestea voastră? Cum și când ați descoperit pasiunea pentru ceea ce faceți astăzi?

Tudor: Legătura mea cu muzica a început când am decis, de nicăieri, că vreau să fac chitară. Am făcut câțiva ani ore de chitară clasică la Școala Populară de Arte din Brașov, însă am abandonat  instrumentul cu puțin după ce am absolvit cursurile. În liceu am descoperit muzica electronică, așa că am vândut chitara care oricum doar aduna praf, ca să îmi cumpăr primele mele echipamente de „studio de casă” și prima mea consolă de DJ. Muzica electronică face mare parte din caracterul meu muzical, însă niciodată nu m-am identificat doar cu un singur stil muzical. Tot în liceu, am descoperit muzica celor de la Subcarpați și, astfel, valoarea folclorului românesc.

M-am îndrăgostit de sunetul cavalului și am decis că vreau și eu să învăț să cânt la el.  

Cum a început povestea noastră? Ei bine, în liceu am avut o idee de a combina muzica electronică cu elemente vocale și m-am gândit să îl rog pe Cristi să mă ajute. Din păcate, acel proiect nu a văzut lumina internetului. În iulie 2023, am primit de la Asociația Mioritics oportunitatea de a cânta la Festivalul Folk la Altar, însă nu știam ce aș putea face singur, așa că am apelat din nou la Cristi. Așa s-a născut Carabi.

Cristian: Povestea mea legată de muzică este una lungă și alambicată, înrădăcinată în diversitatea ei. Am crescut cu muzica în casă, unde melodiile rock clasice mi-au fost, la propriu, cântece de leagăn. Cu toate acestea, drumul meu prin această artă a fost mult mai amplu și variat decât rockul, chiar de la începuturi. De la o vârstă fragedă, am fost atras de contrastele și nuanțele sunetelor, de voci puternice care m-au transportat într-o lume diferită, departe de lumea materială. Pe parcurs, am descoperit o multitudine de influențe care mi-au modelat percepția artistică, de la bluesul profund al lui Robert Johnson sau rockul progresiv al trupei Yes, până la trip-hopul celor de la Portishead sau sunetele misterioase ale muzicii Loreenei McKennitt. Întotdeauna am fost mai preocupat de emoția transmisă decât de tehnica pură. Am descoperit muzici din toate colțurile lumii, cum ar fi cea a munților Atlas din Maroc sau cântecele mantrice pakistaneze. Ele m-au atras prin capacitatea lor de a te rupe de realitate, datorită ritmurilor misterioase și sentimentului de anticipație, înrădăcinate în aceleași structuri muzicale care au dat naștere și rockului pe care-l consumăm. Am fost destul de norocos să am acces la această muzică „universală” prin ansamblul vocal-instrumental brașovean „Canzonetta”, unde am descoperit muzica atotcuprinzătoare a întregii lumi, fie ea medievală, barocă, gospel sau rock ‘n’ roll.

După mai mulți ani de formare în cadrul mai multor trupe de rock, world/folk și metal progresiv, în anul 2023 am avut șansa de a explora un nou capitol în cariera mea muzicală printr-o colaborare neașteptată. Pentru un concert în cadrul festivalului „Folk la Altar” din Râșnov, am format o echipă cu Tudor și am lansat împreună trupa Carabi. Deși venim din medii muzicale foarte diferite, această fuziune ne-a deschis noi orizonturi, combinând elemente variate și explorând teritorii muzicale neconvenționale și inedite. Astfel, de-a lungul anilor, am ajuns să iubesc explorarea sunetelor din întreaga lume și să îmbrățișez mereu noi direcții.

Pentru mine, muzica este un univers infinit de posibilități, iar această călătorie este departe de a se fi încheiat.

Cum este conectată povestea voastră de Râșnov? În ce fel vă inspiră istoria, natura sau alte elemente ce țin de Râșnov în procesul creativ?

Tudor:  Ei bine, cum am spus și mai sus, Râșnovul ne-a oferit prilejul de a ne reîntâlni și de a forma proiectul Carabi. Natura din jurul orașului este un ajutor extrem de mare pentru mine. E un loc în care știu că mă pot duce atunci când simt că am nevoie de inspirație.

Cristian: Noi ne-am unit muzical în Râșnov, așa cum am povestit, în cadrul festivalului „Folk la Altar.” Chiar și așa, rădăcinile mele muzicale, eu fiind brașovean, pornesc de câțiva ani mai înainte din Râșnov, mai precis în anul 2009, când am început să activez ca membru al Ansamblului vocal-instrumental Canzonetta, de care menționasem mai devreme, grup care nu avea doar numeroase repetiții și tabere în Râșnov, ci și fondatoarea și dirijoarea lui, Ingeborg Acker, este tot din acest oraș. Nu sunt sigur ce elemente concrete aș putea enumera; procesul creativ nu se află, de cele mai multe ori, în sfera persoanei mele, dar este cu siguranță inspirat de povești auzite, locuri văzute, sau chiar de oameni cu care mă intersectez pe stradă. 

Orice loc poate deveni un „paradis,” căci termenul înseamnă „grădină împrejmuită,” adică tocmai echilibrul dintre ordine și haos. Această grădină oferă un cadru sigur pentru dezvoltare și creativitate, unde istoria și natura se împletesc. În această „grădină împrejmuită,” ne este permisă explorarea voluntară în spiritul jocului. Această libertate de a experimenta, de a greși și de a descoperi ne îmbogățește experiența creativă cu siguranță. Este muzica trupei Carabi una râșnoveană? Geografic vorbind, poate 50%. Conceptual, însă, este greu de determinat.

În viziunea voastră, care sunt beneficiile de care vă bucurați din plin prin această călătorie muzicală?

Tudor: Pentru mine, proiectul Carabi este un exercițiu muzical. Deseori atingem genuri muzicale cu care nu sunt neapărat obișnuit. Am observat că lucrul ăsta poate fi un antrenament bun, mai ales pentru ureche și pentru „rotițele creative”. Am primit deseori inspirație de la piese pe care, în mod normal, nu le-aș fi ascultat.

Cristian: În primul rând, nu cred că am făcut altceva decât să ne urmăm chemarea. Aceasta putea fi într-un alt domeniu, poate biologie sau scrimă, nu neapărat muzică. Pur și simplu ne-am deschis în fața a ceea ce ni s-a prezentat. Dar beneficiile de a-ți urma acea chemare inevitabilă către un lucru nobil sunt universale și inevitabile. Călătoria îți dă un rost, un sens vieții, te forțează să tinzi spre culmi mai înalte ale propriei persoane, îți dezvăluie tiparele funcționării lumii. Personal, muzica mi-a oferit liniște și bucurie, mi-a cântat despre speranță și frică, mi-a arătat cum este viața – cu iubire și suferință, adevăruri fundamentale.

Nu este doar despre plăcerea de moment, ci despre satisfacția profundă pe termen lung de a contribui la ceva mai mare decât tine, marea aventură a vieții tale. Dacă este să-l credem pe Dostoievski, care considera că fiecare persoană este responsabilă nu doar pentru acțiunile proprii, ci și pentru ale celorlalți, atunci sper că eu aduc ceva bun oamenilor, un sentiment pozitiv general sau o viziune mai clară. Lumea e plină de povești minunate, chiar și atunci când par „triste”. Momentele de sunet pe care le creăm îi însoțesc pe oameni și îi fac să simtă emoții noi, lucruri îngropate adânc în ei, iar asta e neprețuit.

Nu înseamnă că o trupă ar trebui să fie constant preocupată de responsabilitatea față de public. Muzica nu este o unealtă revoluționară, ci mai degrabă un panaceu. E acolo să aline suferințe, dar nu este o cheie magică spre pacea mondială. Este un mister, o viață paralelă în afara „casei”, unde totul este despre efort, învățare și despre a nu-ți expune prea tare vulnerabilitățile, ca să nu pari slab. Și, cum spunea Peter Gabriel, „ocazional, muzica te poate face foarte, foarte fericit”.

Ca trupă, ne bucurăm de o explorare constantă a ideilor și melodiilor noi. Fugim de plictiseală și monotonie, pe care le consider a fi cele mai periculoase lucruri pentru un muzician. E vital să simți nevoia de a explora teritorii noi, să cauți stimuli noi.

Paradoxal, călătoria asta îți arată cât de importantă e „casa”, originea ta. Și nu mă refer strict la un instrument autohton care apare ocazional în cântece, ci la ideea că, în ciuda tuturor experimentelor și a faptului că suntem călători, întotdeauna ne întoarcem acasă. Casa te atrage înapoi și, uneori, te poate rupe în bucăți. Tensiunea și eliberarea din muzica pe care o facem sunt momente esențiale pentru mine. Poate a fost greu să ajungem aici, dar asta pentru că a fost o nebunie să încercăm să controlăm circumstanțele, și totuși tocmai acea nebunie a dat sens drumului.

Prin trupă, am retrăit absurditatea, complexitatea și umorul propriei mele călătorii. Am onorat trecutul, dar privim spre un viitor plin de culoare. Camaraderia, lucrurile pe care le împărtășim pe scenă, slăbiciunile pe care le purtăm în noi în liniște – toate acestea sunt lucruri de care mi-ar fi greu să mă despart.

O viață în muzică e ca o sticlă care plutește pe ocean: uneori ești copleșit de evenimente și schimbări, alteori e floare la ureche, iar alteori e furtună. A ajunge la acest punct, cu Carabi, este ceva la care nu m-aș fi gândit că voi avea forța și dorința de a-l realiza. Faptul că această căutare onorează, totodată, trecutul, este ceva deosebit de special pentru mine.

Știm cu toții că lucrurile durabile se fac cu multă răbdare, așadar, ne puteți da un sfat despre cum putem cultiva răbdarea în viața de zi cu zi? Cum transpuneti răbdarea în muzica voastră?

Tudor: Nu aș spune că transpunem voit răbdarea în muzica noastră, dar sunt sigur că resursele de răbdare merg în proiect. Mă refer aici la gândirea strategiilor,  la planificarea concertelor și a drumului pe care îl urmăm ca trupă. Nu cred că am un sfat neapărat, dar am văzut din experiența trupei că și o problemă care pare imposibil de realizat este mai ușor de atacat dacă o împarți pe probleme mici. Totodată, cereți ajutorul când simțiți că sunteți blocați.

Cristian: Din tot ce am observat și citit până acum, am tras concluzia că oamenii, în general, regretă lucrurile pe care nu le-au făcut, oportunitățile apărute de care nu au profitat și nu acțiunile care au avut un rezultat slab sau erorile produse. Așa că încep prin a vorbi în termeni generali, nu strict legați de muzica noastră. Personal, încerc să acționez cât de mult pot, cu toate resursele de care dispun într-un moment dat. Îmi asum ceea ce fac, trăiesc în acel adevăr și asta îmi garantează că orice se întâmplă este aventura mea, iar acel adevăr care se manifestă la fiecare pas este tot o reflecție a mea.

Întâlnim orizontul viitorului creând o viziune convingătoare, din care ar putea evolua diferite lucruri. Dar, dacă o pot face să devină realitate, ar justifica procesul, și da, asta necesită răbdare. Și toți trebuie să ne purtăm propria cruce. Ne putem gândi la asta din punct de vedere religios, politic, dar și artistic, din orice punct de vedere. Există un iad în toate, așa că trebuie să fim răbdători și sinceri și să ne cultivăm viziunea; în primul rând, ca să știm cine suntem, cine trebuie să devenim pentru a justifica catastrofa vieții noastre, să fim sinceri și răbdători în privința ei, pentru că eu consider că merită. Îți va aduce cel mai bun rezultat posibil, iar răbdarea ta va fi cea care îți va construi reala ta aventură.

Muzica cu care lucrăm poate fi veche, tradițională sau orice altceva, dar trebuie să fie întotdeauna interesantă și emoționantă, uneori să te zdruncine.

Pot să-mi pun amprenta, dar nu într-un mod care să fie vreodată fraudulos. Trebuie să fii fidel viziunii, fidel muzicii în orice moment. Nu trebuie să fie fals în niciun fel. Este întotdeauna posibil să faci suficient zgomot de unul singur, cred. Cântecele noastre sunt despre viață. Ele pot fi sensibile, pot mișca și atinge un loc. Pentru ca asta să se întâmple, trebuie să dispunem de răbdarea necesară descoperirii modului în care poveștile momentelor de sunet vor să fie spuse, nu cum dorim noi să le forțăm să sune.

Când aleg sunetele care vor „împodobi” o melodie Carabi, adesea mă surprind topind, amestecând, aruncând toate ideile în foc și văzând cum ies scânteile. Apoi mai sunt și multe lucruri care mă enervează. Uneori rezultatul poate fi un dezastru, uneori chiar este, dar atunci doar caut o radieră. Și am nevoie de multă răbdare pentru a o găsi… Cert este că muzica și dragostea mea pentru ea sunt un lucru dat, nu vor dispărea.

Aveți vreo vorbă din popor, vreo zicală sau povestioară dată din moși-strămoși mai departe despre muzică sau ceva care v-a inspirat pe voi de-a lungul timpului?

Tudor: Eu am o vorbă din folclorul urban, dacă îl pot numi așa, care m-a inspirat foarte mult: „Folcloru-i oxigen pentru un popor asmatic” (Subcarpați).

Cristian: Multe, prea multe vorbe am auzit din partea bunicii mele, Mica, așa cum îi spuneam cei apropiați, ca să le pot menționa aici. Merită o culegere. Așa că mă voi lega de Biblie pentru exemplul personal. Mereu am fost fascinat de mituri și basme, de poveștile arhetipale ale fiecărui popor. Descoperind tot mai multe dintre acestea, mare mi-a fost mirarea când am văzut cât de mult seamănă toate între ele. Recent, m-a atras povestea lui Moise și a tufișului în flăcări, care reprezintă o analogie bună pentru întâlnirea cu muzica sau cu chemarea personală. Este vorba despre credință, risc existențial și chemarea la aventură.

Esența narațiunii este că, atunci când te dedici cu diligență intereselor tale, natura existenței se dezvăluie treptat. Tufișul în flăcări simbolizează fascinația și provocările din viața de zi cu zi. Pentru a explora această idee, putem reflecta la ceea ce ne deranjează. Tufișul, ca reprezentare a pomului vieții, simbolizează ființa și devenirea, iar focul arată esența dinamică a vieții; este focul potențialului transformator. Consider că, pe parcursul vieții, ceva ne va atrage atenția, scoțându-ne din monotonia rutinei. Sinele autentic se va manifesta din când în când, chemându-te să participi la aventură.

Moise, atras de tufișul în flăcări, exemplifică foarte bine conceptul grecesc de „phenomenon”, care înseamnă „a străluci”. Iar vocea care îi spune să-și scoată încălțămintea subliniază natura sacră a întâlnirii noastre cu aventura. Prin această poveste, cred că importanța urmăririi semnelor devine mai relevantă pentru oameni. Astfel, povestea tufișului în flăcări nu ilustrează doar trezirea conștientizării și chemarea la aventură, ci și puterea transformatoare a intrării într-o relație cu ceea ce ne captează atenția, ajutându-ne să navigăm riscurile existențiale.

Vorbind despre meșteșuguri date mai departe din generație în generație, considerați că vor trece testul timpului și al trendurilor actuale? Cum putem păstra vie legătura dintre obiceiurile bunicilor noștri și generațiile tinere? În cazul vostru, cum putem stârni curiozitatea generațiilor tinere către instrumente neaoșe, având în vedere că voi includeți o varietate de instrumente românești, vechi (și nu nu numai) în compozițiile voastre.

Tudor: Meșteșugurile vechi sunt clar un punct bun de inspirație. Până la urmă și cântatul este mai mult sau mai puțin un meșteșug care poate fi dat mai departe din generație în generație. Cel puțin pentru mine a funcționat.

Ceva m-a făcut să rezonez cu sunetul cavalului și cu modul în care este construit. Mi se pare incredibil faptul că, prin dibăcia unui meșter, un băț de lemn poate scoate un sunet așa de frumos.

Ei bine, pentru ca tinerii să fie atrași de meșteșuguri vechi, cred că este esențial ca acestea să fie puse în contexte actuale tinerilor. Știam de caval, îl mai auzisem și nu l-am băgat neapărat în seamă, însă atunci când l-am auzit împreună cu sintetizatoare și chitare electrice, atunci s-au legat niște lucruri.

 Cristian: Meșteșugurile transmise din generație în generație înfățișează adesea tradiții bogate și narațiuni culturale ce merită păstrate. Cu toate acestea, se ridică întrebarea, mai ales în rândul tinerilor: vor rezista ele presiunilor timpului și tendințelor moderne?

Modern și arhaic, vechi și nou, se manifestă tensiunea dintre postmodernism și tradiție, ilustrarea modului în care patrimoniul nostru cultural conturează identitatea. Dezbaterea dintre aceste două ideologii subliniază nevoia unei ancorări în narațiunile istorice și în experiențele comune. Nietzsche vorbea despre moartea lui Dumnezeu, ceea ce servește drept metaforă pentru pierderea valorilor tradiționale ce au oferit odată societății coerență și unitate. Dar naratorul nu a spus asta într-un mod triumfător, ci îngrijorat; fără un etos unificator, cum este cel din mituri și tradiții, societățile riscă să se piardă în confuzie și haos, asemeni unei culturi care trăiește pe cadavrul strămoșilor, așa cum este descris în altă poveste importantă pentru mine, Enuma Elish.

În păstrarea meșteșugurilor, putem considera aceste practici ca fiind mituri moderne care întruchipează valorile și experiențele generațiilor anterioare. Ele reprezintă o legătură tangibilă cu trecutul nostru, la fel ca narațiunile eroice care au fost explorate în literatură, de la miturile antice ale eroului la povestirile moderne de science fiction. Aceste meșteșuguri nu doar că ne conectează la moștenirea noastră, ci și la experiența umană colectivă, ecou al conceptului de meta-narațiuni al lui Carl Jung – povești care transcend timpul și cultura, oferind sens și conexiune, narațiuni arhetipale. Merită subliniată și responsabilitatea etică de a comunica și revigora patrimoniul nostru cultural. Acest aspect este crucial pentru a ne asigura că meșteșugurile și obiceiurile bătrânilor noștri nu sunt doar conservate ca artefacte, ci sunt angajate activ și reinterpretate de generațiile mai tinere. Mențiunea de mai devreme a mitului sau călătoriei eroului este utilă, căci parcursul eroului presupune întotdeauna întoarceri la rădăcinile tradițiilor, nu doar ca observator pasiv, ci ca participant activ care reintroduce și adaptează aceste practici în contexte contemporane. Cred că fiecare individ trebuie să exploreze și apoi să comunice descoperirile sale pentru a îmbogăți țesătura culturală.

Ca muzicieni care încorporează o varietate de instrumente în compoziții, inclusiv românești, ne putem inspira din acest etos. Sunetele și poveștile unice din spatele acestor instrumente pot fi prezentate nu doar ca relicve ale trecutului, ci drept componente vii și aflate în evoluție ale expresiei artistice. Procedând astfel, consider eu, putem stârni curiozitatea generațiilor mai tinere. Angajarea acestora în ateliere, spectacole și inițiative educaționale poate oferi experiențe directe cu aceste instrumente autentice și micronarațiunile pe care le poartă.

Referindu-mă la conceptul de Übermensch (supraom) al lui Nietzsche, deși adesea interpretat greșit, el poate fi reîncadrat în contextul revigorării culturale. Un supraom poate crea propriile valori și semnificații în cadrul stabilit de patrimoniul său. Acest lucru se aliniază bine cu una dintre preocupările noastre ca muzicieni: aceea de a crea o punte între trecut și prezent. Prin melanjul dintre instrumentele neobișnuite, arhaice, și muzica modernă, le putem face din nou relevante și captivante pentru publicul tânăr.

De exemplu, noi utilizăm ritmuri orientale sau africane și genuri contemporane precum metalul sau muzica electronică, alături de melodii sau versuri tradiționale; poate aducem și elemente simfonice în acest mix. Astfel, nu doar că onorăm trecutul, prezentul și viitorul, fiecare parte a lanțului nesfârșit al evoluției, ci invităm și ascultătorii mai tineri să interacționeze cu acesta. De asemenea, putem împărtăși povești despre aceste instrumente – de unde provin, cum au fost folosite și semnificația culturală pe care o au – similar modului în care arcurile narative din povești diferite reflectă adevăruri mai profunde despre identitate și dezvoltare. De exemplu, Pinocchio ilustrează călătoria descoperirii de sine și importanța legăturilor familiale, povestea fiind plină de metafore pentru revitalizarea patrimoniului nostru cultural: a deveni „real” înseamnă a îmbrățișa rădăcinile tale și a recunoaște luptele și narațiunile strămoșilor noștri; înseamnă să-ți „salvezi tatăl” din burta balenei.

Prin povestirea unor astfel de povești în muzică și spectacole, adecvate vârstei și contextului, se poate crea o rezonanță care atrage generațiile mai tinere într-o apreciere mai profundă a patrimoniului lor cultural. Căci basmele, spre exemplu, sunt o sursă nesecată de semnificații profunde.

Suntem toți ființe istorice; suntem toți ființe culturale. Nu putem trăi fără cultura noastră. Unii cred că pot, dar nu este adevărat.

Vă considerați împliniți când vine vorba de munca și pasiunea depuse în fiecare compoziție și valoarea la care este apreciată de publicul vostru?

Tudor: Faptul că atingem mai multe zone muzicale a reușit să adune în jurul nostru diferite tipuri de oameni. Primim diferite opinii de la diferiți oameni. Cineva poate ne oferă o opinie în legătură cu influențele folk ale trupei, cineva în legătură cu influențele rock sau electronice. Oricum, proiectul are capacitatea de a aduna o diversitate de tipologii în jurul lui.

Cristian: Ideea de a-ți asuma responsabilitatea pentru ceva, fie că este vorba despre o trupă, un eveniment, o melodie sau conceptul din spatele lor, nu este, de fapt, să petrecem un timp de calitate împreună și să fim veseli. De ce să punem fericirea ca scop final? Noțiunea conform căreia ar trebui să urmărim fericirea este, din punctul meu de vedere, cea mai slabă noțiune posibilă. Împlinirea în sensul real nu se află acolo. În primul rând, imediat ce ți se întâmplă ceva teribil, ești distrus. Este ca și cum ai gândi că „scopul vieții este să fii fericit”. Ei bine, acum echipamentul tău nu mai funcționează, corzile chitarei sunt rupte, poate că nimeni nu apare la concert, ai o durere de gât care persistă și cine știe? Poate că, într-o zi, se va transforma în cancer. Cum pare asta? Merge să pui fericirea ca scop și obiect al împlinirii?

Este rar ca cineva să nu aibă o catastrofă întâmplându-se, cel puțin, la distanță de o persoană de el. Țintim sus și ne ordonăm viața; asta este regula din punctul meu de vedere. Există atât de multă tragedie și suferință, dar asta nu înseamnă că viața este insuportabilă sau că existența devine ceva ce nu ar fi trebuit să fie. Trebuie să te confrunți cu asta și să te pregătești, asumându-ți responsabilitatea pentru tine și pentru alții. Și apoi, poate, dacă faci asta cum trebuie, din când în când vei obține o oarecare împlinire.

Să știi doar că poți sta la sfârșitul zilei și să ai o jumătate de oră în care conștiința îți este liniștită, nu există nimic ce trebuie să faci și poți să te relaxezi și să gândești: „Știi ce, este în regulă, lucrurile sunt ok.” Și poate acesta este locul în care vei găsi împlinirea și fericirea. Cu alte cuvinte, „It’s a beautiful day today”, cum a spus o melodie de la Moby Grape. Și pentru asta, toată recunoștința noastră se îndreaptă către sufletele frumoase care ne-au însoțit până aici.

Muzica noastră este un omagiu adus aventurii fragile care este viața.

Când porniți un proiect muzical nou, știți unde vreți să ajungeți? Sau este un proces creativ continuu? Dacă da, cine sau ce influențează acest proces?

Tudor: Când am avut primul concert în iulie 2023, nu am pornit cu concept și cu un drum pe care să îl urmăm. A fost ceva spontan, care ulterior s-a transformat într-un proiect  mai bine definit. Când vine vorba de compunerea unei piese sau pornirea unui proiect muzical, poți pleca spre un punct final, poți pleca de la o idee mică, sau poți pleca de la nimic și descoperi pe parcurs ce formă vrea să ia proiectul. Toate metodele sunt la fel de corecte.

Cristian: În ceea ce ne privește, nu aș spune că a existat o destinație clar definită. De cele mai multe ori, rezultatul final se dovedește a fi diferit sau, cel puțin, neașteptat. Este adevărat că am pornit de la un cuvânt inițial sau o idee, dar trebuie să rămânem deschiși poveștii care vrea să se dezvăluie.

A te trezi în fața unor idei care par să vină de nicăieri este o experiență incredibil de emoționantă.

Deschiderea aceea vulnerabilă este, inițial, un scenariu ușor jenant, deoarece multe dintre gânduri sunt doar provizorii. Ele pot părea absurde când apar în acel spațiu și în acel moment. Asta face din compunerea de nou material un lucru față de care ești destul de timid. Eu sigur sunt. Totul este despre contexte, vulnerabilitate și expunere.  Personal, de la vârsta de 13 ani, când am început să compun cântece, felul în care percep lucrurile și modul în care vreau să le exprim s-au dezvoltat pe măsură ce am crescut și m-am maturizat. Astfel, vremurile se schimbă și evoluează. Cu toate acestea, ca trupă, avem o mulțime de observații pe care le facem în jur. Suntem destul de atenți la lumea din jurul nostru. Poate că uneori ne simțim puțin obosiți, dar rămânem suficient de alerți pentru a avea ceva de exprimat, până la urmă.

Este o chestiune sensibilă și delicată – scoaterea de nicăieri a melodiilor noi. Procesul implică schimburi de idei, acceptarea unora și aruncarea altora în sacul de „poate mai târziu”, continuând mai departe fără un plan fix. În Carabi, există o foame constantă de schimbări, sunete și intenții din diferite culturi. La urma urmei, există o poveste în fiecare dintre ele. Procesul acesta este asemănător vieții. Este ceea ce este. Faci o mulțime de lucruri diferite și ai aventuri grozave, dar nu ai multe despre care să vorbești, decât dacă te afli în mijlocul unei aventuri, unei călătorii, la momentul respectiv. Acea călătorie, nu destinația, devine o sursă de fascinație. La urma urmei, impulsul creativ ar putea fi comparat cu o vizită – un lucru grațios, nu atât de mult comandat sau deținut, ci mai degrabă așteptat și pregătit. Circumspecția, indiferent de aspectul temporal, nu este chiar una dintre condițiile mai bune, preferate ale trupei Carabi. Viața nu se mișcă repede. Este timpul care se mișcă foarte repede. 

Credit foto: Alexandra Bordeianu (fotograf de casă)

---

Descoperă proiectul muzical Carabi

---

Răsfoiește broșura „Făurit la Râșnov”

Ioan și Denisa, soț și soție, au pornit împreună o afacere mică, locală, pentru a aduce un aport comunității. Denisa este brutarul pasionat ce cu drag frământă și pregătește zilnic pâine proaspătă și alte bunătăți, iar Ioan este omul de marketing, se ocupă de preluarea comenzilor și o susține pe soția lui cu admirație.

---

Care este povestea din spatele brutăriei? Cum și când ați descoperit pasiunea pentru ceea ce faci astăzi?

Denisa: Suntem din Râșnov și dacă tot facem parte din comunitatea asta ne dorim să oferim și noi ceva. Și ce putem să oferim mai bun decât pâine bună? Și pe lângă pâine, restul produselor. 

Ioan: Acum pâine se găsește peste tot. Noi făceam pâine și acasă și acum am zis să facem la alt nivel, pâine fără aditivi, fără conservanți.

Denisa: La noi pâinea chiar mucegăiește. 

Ioan: Dacă ar fi să o dăm și noi în altă parte, că noi nu o dăm în altă parte, doar aici o facem, cu siguranță ar fi trebuit să băgăm câțiva conservanți așa ca să țină pâinea. Asta trebuie să înțeleagă orice om că atât timp cât o bagi pe piață în magazine și o împachetezi, să reziste în pungă să țină mai mult, adică trebuie să o faci cu o zi înainte ca să poți să o feliezi, să o dai mai departe la magazine, trebuie să dureze o grămadă și atunci e inevitabil să nu se bage conservanți și tot felul de lucruri. Deci noi prin brutăria aceasta ne axăm exact pe chestia asta. Nu ne interesează să lucrăm mult, deci să lucrăm local. 

Denisa: Noi oricum mergem înainte exact cum am început, doar că ne perfecționăm. Vrem să fim mai buni. La calitate nu facem rabat niciodată. Și la noi, în pâine, cartofu-i cartof, nu sunt fulgi. Noi în fiecare zi fierbem cartofi. 

În viziunea voastră, care sunt beneficiile de care vă bucurați din plin, prin practicarea acestei pasiuni din spatele vieții de brutar?

Denisa: În primul rând mâncăm sănătos, pentru că și noi tot de aici mâncăm. Și pâinea totuși e baza, sărbătorile sunt sărbători cu cozonaci adevărați. La noi totul este din frământare. La pâine folosim maia, ajutăm cu drojdie, pentru că nu putem să stăm o zi întreagă să dospim, dar avem maia. Maiaua face digestia mult mai ușoară la pâine. De asta, dacă mâncați pâine de la noi nu vă doare stomacul. 

Ioan: Aici, cine intră în brutărie și cumpără pâine, numai de aici cumpără în continuare. Deci oriunde e, din orice capăt al Râșnovului sau din Cristian sau de unde vine, odată ce au luat. 

Denisa: Avem persoane aici, în cartierele noi, de la Brăila, de la Tulcea, care vin și ne spun: știți că pâinea voastră ajunge la Tulcea, ajunge la Brăila, la București. Avem o doamnă care vine în fiecare weekend, ia pâine, o ține în frigider, ca să-i ajungă până săptămâna următoare, când ajunge din nou la noi. 

Ioan: Cine mănâncă pâine de aici, cu siguranță cumpără tot timpul.

Denisa: La noi pâinea nu există să fie ambalată, preambalată. Dacă vrei să ți-o felieze, ți-o feliază pe loc. La noi pâinea nu stă în pungă. Și facem totul pe bază de cerere. Noi știm deja cât se consumă, pentru că avem clienții noștri care vin în permanență și care au venit că suntem de patru ani pe piață. 

Denisa: Nu e ușor să te trezești dimineața la ora 4 și de 4 ani de zile numai asta fac.

Ioan: Dar am zis în felul următor: dacă tot făceam pâine în casă și aveam nevoie noi, hai să facem și pentru oamenii care vor să ia de la noi, să fie mulțumiți de ce le oferim, de calitate, de produse bune. Până la urmă satisfacția noastră asta e. 

Denisa: Da, mă cheamă fetele în față la vitrină și zic: Șefa, a venit cineva și îți laudă produsele. Atât de bune au fost, ne-a recomandat cineva, am venit și noi, la rândul nostru, am cumpărat și noi. Ți-e drag!

Nu-i atât de important câștigul, cât aprecierea și că faci un lucru bun. 

Că tot vorbim de trezitul la 4 dimineața, știm cu toții că lucrurile durabile se fac cu multă răbdare. Ne puteți da un sfat despre cum putem cultiva răbdarea în viața de zi cu zi?

Denisa: Să nu te lași niciodată, să nu renunți niciodată dacă ai o pasiune, dacă ai un vis. 

Ioan: În momentul când ai pasiune, o faci și fără grabă, nu? Și fără stres și atunci îți iese și lucrul bun, cu răbdare. 

Denisa: Să nu grăbești nimic, să vrei să înveți tot timpul. Îți trebuie și o doză de calm și să înveți pe cineva să facă brutărie nu-i ușor, dar răbdare am destulă. Eu înainte, în timpul facultății, am fost profesoară la liceu și la școala 3. Și mai am răbdare.

Și în zilele astea cu comenzi multe, cum vă descurcați?

Ne trezim mai devreme, de Crăciun, de Anul Nou. De Crăciunul trecut am dormit o oră jumătate în 48 de ore. Pe lângă pasiune mai e și acel gram de nebunie, dar cred că e mai multă pasiune. Deci răbdarea, nu știu, e moștenită, e dobândită, nu știu, dar răbdare am. 

Cum reușesc oamenii care sunt atât de mult implicați în viețile lor de zi cu zi, uneori poate prea pe fugă, să dobândească o răbdare pe care o are un brutar, un tâmplar, o persoană care lucrează foarte mult cu mâinile?

Ioan: Trebuie să știi să tratezi lucrurile cu calm și să nu exagerezi la orice lucru, că sunt foarte multe persoane care la orice nimic exagerează și se vaită. Soluții sunt pentru orice. Sunt soluții pentru orice, dacă stai un pic să te gândești, poți să ieși din orice situație.

Denisa: Nu se poate întâmpla nimic altceva. Se întâmplă exact ce gândești. 

Spuneți-ne o vorbă memorabilă din lumea brutarilor.

Pâinea noastră cea de toate zilele, trebuie să o facem, chiar din rugăciunea Tatăl Nostru.

Vorbind despre meșteșuguri, despre toate lucrurile astea lucrate cu mâna, date mai departe din generație în generație, cum se poate păstra vie legătura cu tradițiile date mai departe de la bătrâni, de la strămoși, de la bunici către generațiile tinere?

Denisa: Implicare și să găsim și persoane care vor să se implice și să-i ajutăm să poată să facă și ei această meserie, pentru că într-adevăr nu e o meserie ușoară, dar trebuie să găsim și persoanele care au și ei pasiunea asta sau înclinația, măcar înclinația.

Ioan: Este din ce în ce e mai greu, să găsești să aibă pasiunea asta, deci nu știu cât o să dureze. 

Dar credeți că pot fi cumva educați să-și găsească pasiunea în așa ceva?

Denisa: Păi, cum să nu? Doar că trebuie din școală. Trebuie să încerce. Deci brutăria acum o înveți la locul de muncă, să zic așa. Tinerii sunt dornici de venituri rapide și fără prea multă muncă, nu-i trezi de dimineață că nu vor asta, dar noi suntem norocoși că avem copii care ne ajută. Chiar zilele trecute venise prietena celui mare și se uita peste caietele cu rețete, mai am speranță. Trebuie măcar puțin să îți placă. Nimic nu este greu și, cum a spus și soțul meu, totul are o rezolvare, dacă un singur lucru nu se poate rezolva, acela este moartea, nu ai ce să faci, dar în rest, orice se rezolvă. Se întâmplă și să greșim, se întâmplă să mai încurcăm și noi, dar pe cât posibil încercăm să facem și lucrul acesta și vrem să fim tot mai buni.

Vă considerați împliniți când vine vorba de munca și pasiunea depuse în tot ce înseamnă brutăria și valoarea la care este apreciată de public?

Da, este apreciată și știu că fac ceva bine când lumea vine și îmi spune „Da, este foarte bun, ne place!”

Într-o lume în care bunurile materiale ajung să fie atât de ușor de produs în masă, într-o piață dominată de produse de slabă calitate, cum vă promovați și cum transmiteți mai departe pasiunea voastră? De ce merită să iau o pâine e la brutăria voastră mică, locală, și nu o pâine din supermarket cu un termen de expirare cât mai îndepărtat?

Această întrebare este foarte bine adresată că până la urmă acesta este cel mai important lucru pentru sănătatea noastră, trebuie să conștientizeze populația că trebuie să revenim la mâncarea tradițională și la lucrurile care se fac cum am spus fără conservanți și aditivi și ar fi bine ca lumea să țină seamă de ele. Acesta este lucrul cel mai important, să mâncăm sănătos, să vină cât mai multe persoane pe piață să facă produse de calitate, să trăiască omul mai sănătos.

Dar și mâna care modelează contează foarte mult și starea ta ca om. Dacă vii stresat, nu-ți iese lucrul calumea. 

Aveți și angajați?

Da, 4 persoane. Puteți sta de vorbă cu două din angajatele noastre.

Până la urmă asta înseamnă, nu, să faci parte dintr-o comunitate? Vii și tu cu un aport. Comunitatea vine cu ceva, mă rog, parte din ea. Vine și îți cumpără produsele. Dai și tu ceva. Dai locuri de muncă, pe lângă faptul că dai calitate. O oportunitate există. 

Cum este să lucrezi la Brutăria Familiei?

Simona (angajată): E super, este o atmosferă foarte plăcută și caldă, cu o doamnă așa pasionată, cred că e cea mai bună femeie, e foarte bună. 

Oana (angajată): Este ca acasă. Deci aici, când vii, mediul este la fel ca și acasă, bazat pe respect, pe vorbă bună. Echipa este mică și cumva ne completăm, ne înțelegem. 

Care sunt lucrurile care contează cel mai mult într-o echipă mică să vă înțelegeți bine? 

Oana (angajată): În primul rând, respectul reciproc și să nu uităm că suntem oameni și apoi restul vin de la sine. Automat, dacă totul este ca acasă și dacă se bazează pe respect, faci cu drag și până la urmă parcă nu mai muncești așa de mult când vii cu drag.

Pe termen lung, cum îți imaginezi că o să evolueze mica afacere?

Oana (angajată): Clar într-o direcție bună, probabil să ne extindem cumva, dar nu foarte mult, adică să rămână ideea asta de familie, de colectiv micuț, format în timp. Și dacă noi suntem bine uniți unii cu alții, atunci treaba este bună.

Credit foto: Alexandra Bordeianu (fotograf de casă)

---

Poftește la bunătăți de la Brutăria Familiei!

---

Răsfoiește broșura „Făurit la Râșnov”

Georgeta a înființat Waldorf în Râșnov acum 30 de ani, a participat la numeroase simpozioane internaționale, iar jucăriile și decorațiunile dânsei au ajuns peste tot în lume. Ghidată de pasiunea sa pentru natură și pentru un stil de viață armonios, Georgeta împărtășește cunoștințele ei cu adulți și copii, prin ateliere de creație și metodici Waldorf.

---

Cum și când a început povestea dumneavoastră cu Waldorf?

Eu am început în 1992. Deja eram educatoare de 20 de ani în tradițional, dar având grădinița aici aproape de casă și aproape de pădure, eu mergeam cu copiii și când eram în tradițional în pădure. Și când a venit Waldorful și mi-a povestit ce se întâmplă acolo, am realizat că eu asta făceam eu dintotdeauna, deci asta mi-am dorit să fac, să ies în natură cu copii, să trăiască fiecare anotimp afară, nu înăuntru. Steiner spunea că o copilărie privită de la fereastră nu-i copilărie.  Trebuie încercat totul. În ‘92 eram directoare la grădinița aceasta și m-am dus la cursuri la București un an de zile, mi-am dat demisia din directorat și în anul acela mi-am și pregătit grupă de Waldorf. Lumea a venit atunci că sună frumos, sună nemțește, că o să învățăm limba germană, i-am dezamăgit când le-am spus că în grădiniță nu se face nicio limbă străină. Până la șapte ani îți însușești corect limba română. 

În perioada în care eu făceam cursurile la București, băiatul  meu cel mare dădea bacalaureatul și la facultate, iar cel mic trebuia să meargă la liceu. Colegele mele mă judecau cum ai putut să pleci și să-și lași copii într-un an atât de dificil pentru ambii?. Și eu le-am zis așa: Atâta timp cât ei mă văd la vârsta asta că eu merg și învăț, ei ce au de făcut decât să învețe? Eu să învăț în locul lor nu pot. Sebastian, în ziua în care eu am deschis grădinița, am aflat că a reușit la finanțe bănci la stat, Vlad la Șaguna și eu mi-am terminat cursurile și am deschis grădinița. Cât de fericită puteam să fiu! Anul acela a fost extraordinar, pe lângă profesorii minunati pe care i-am avut acolo, am trăit un an de București cu viața culturală și cu tot ce se întâmpla acolo. Asta m-a dezvoltat foarte mult. După aceea am început treaba, toată lumea spunea că e o sectă, atunci eu am luat legătura cu preotul Bășa și l-am rugat să mă ajute să găsim un spațiu și să vină la întâlnirile mele ca să spulber ideea aceasta cu secta. A venit părintele Bășa la toate întâlnirile mele cu părinții înainte de a începe grădinița și m-am trezit în iunie deja că am 42 de copii înscriși. 

În viața asta, Dumnezeu îți dă tot ce-ți dorești, dar oamenii nu știu să aleagă și să despartă binele de rău. 

Locuiți dintotdeauna în Râșnov?

Da, asta e casa bunicilor mei, partea asta are 140 de ani. Am avut pensiune și am avut numai turiști străini. Deci am făcut și turism. 

Ați avut și aveți în continuare multe activități și pasiuni pe lângă Waldorf. Care sunt beneficiile de care vă bucurați cel mai mult prin tot ceea ce faceți?

Acum grădina mă eliberează pur și simplu de toate gândurile de aici, că sunt multe și plăcute și neplăcute. Lucru manual, de asta iarăși îmi place, îmi place să lucrez, niciodată nu mă obosesc. Și grădina în mod deosebit. Cultiv eu plantele mele fără chimicale, fără nimic.  Învățământul Waldorf în România a fost o alternativă a învățământului tradițional. Deci a fost tot de stat. Ceea ce nu se întâmpla în altă parte, peste tot, era privat. Dar în ‘90, Mihai Șora, el era ministru învățământului, a văzut cum merg lucrurile și a spus că cei care au bani și ar aduce copii acolo sunt milionari de carton și că nu are sens să vă chinuiți să faceți învățământ privat, pentru că vor veni numai copii ai oamenilor de bani gata, dar bani făcuți aiurea. Și atunci au luptat foarte mult să fie de stat. Deci să fim plătiți de stat. Fiind învățământ de stat și părinții nu trebuiau să plătească și a fost foarte bine așa. 

Care erau diferențele majore între învățământul tradițional și Waldorf? 

Lucrezi cu fiecare în parte după posibilități, da? Nu trebuie să rămână nimeni în urmă, dar în timp, ajung să se omogenizeze, nu toți deodată ca în tradițional. Observarea copilului o faci mai amănunțit. Eu m-am și bazat foarte mult pe observarea copilului. Am stat și am studiat și atunci puteai să-ți dai seama și ce se întâmplă cu el acasă, după comportamentul pe care îl avea în grădiniță și după obiceiurile lui.

Cum încurajați abilitățile practice, creativitatea, lucrul cu mâna?

Faptul că nu le dai teme impuse, totul este la alegere. Fiecare copil face din imaginație totul. De exemplu, basmul îl spui fără imagine. Nu dai niciodată imagine. Se spune povestea timp de o săptămână sau de două săptămâni, aceeași poveste cu aceleași cuvinte, nu pentru a învăța copilul, ci pentru a trăi copilul în poveste. Deci, fiecare copil își imaginează, cel de 3 ani într-un fel, cel de 4 ani într-un fel, cel de 5 ani într-un fel. Pentru că ei, de la 3 la 6 ani, sunt în aceeași grupă. Și de ce sunt în aceeași grupă? Pentru că învață unii de la alții. Un copil învață mult mai ușor de la un alt copil pentru că este la nivelul lui, decât de la un adult.

Este perioada în care se formează organele. Și ca să se formeze organele sănătos, copiii au nevoie de liniște. N-au nevoie de foarte multă agitație. N-au nevoie de culori stridente. N-au nevoie de lucruri care nu sunt naturale. Gândește-te la jucării. Gândește-te la un cub de plastic care este mare și îl iei în mână și e ușor. Deja l-ai păcălit pe copil. Trebuie să fie un cub din lemn, cât e de mare, atât e de greu. Deci totul să fie adevărat. Nimic fals. 

Ați făcut jucării Waldorf, îmi spuneți că ați ajuns cu ele și în mai multe țări. Cum arată procesul creativ din spatele acestor jucării? Ne puteți da un sfat despre răbdare, cum putem cultiva răbdarea, în viața de zi cu zi? Cum îi faceți pe copii să fie atenți să-și facă jucăria lor și mai departe dumneavoastră, ca educator, cum aveți răbdare să-i învățați să aibă răbdare?

Le spui politicos să aștepte și pe rând rezolvi problema copilului. Dar nu chiar în momentul în care el îți cere. Acasă părinții dau totul copiilor în momentul acela și ei mai cer și mai cer și niciodată nu sunt mulțumiți. Ori aici învață să aștepte, să fie răbdători. Pe lângă asta, în fiecare zi, la aceeași oră, face același lucru. Deci acesta este ritmul zilei. Dacă au un ritm sănătos, atunci toată viața vor avea un ritm sănătos. Să mănânci la aceleași ore, să dormi la aceleași ore, aveam și un ritm al săptămânii.

Cum vă veneau ideile? De unde porneați? Vă inspira ceva? Aveați o idee clară unde vreți să ajungeți?

Am făcut și practică multă în străinătate. Am fost în grădinițe care erau în mijlocul pădurii. Am albume întregi cu fotografii făcute în toate grădinițele și toate lemnele pe care le-am văzut acolo. N-au pornit chiar numai de la mine. Aveam înclinație, dar este clar că mi-am dezvoltat-o prin schimbul de experiență pe care l-am avut. 

Ați reușit să stârniți așa în câțiva copii pe care i-ați învățat lucrul cu mâinile, vreun meșteșug, ceva pe care ei l-au dus mai departe? Vreun artist? Waldorf se joacă foarte mult cu partea creativă și conexiunea cu natura. Peste ani, cum influențează mentalitatea copilului ce urmează a deveni adult? Către ce se îndreaptă el ca meserie?

Am cinci copii care sunt arhitecți. Știu de la grădiniță ce vor face copiii, majoritatea. Deci am medici veterinari, copii care iubesc animalele. Știam din grădiniță că se îndreaptă către asta.

Vă considerați împlinită după toți acești ani?

Oh, dar cum! Îi văd și pe cei care au fost în generațiile din tradițional și pe cei din Waldorf. Cei din Waldorf, în momentul în care mă văd, pur și simplu vin și mă îmbrățișează și mă strâng și îmi spun că le-a fost dor de mine, chiar dacă sunt plecați de nu știu cât timp. Am schimbat viețile părinților prin tot ceea ce le-am spus. Imaginează-ți cât de greu a putut să fie momentul în care eu le-am spus părinților să nu îi lase la televizor. Când ei făceau rate, deci asta era în ‘92-’93, ca să-și iau un televizor, să aibă un televizor color, să fie un pic mai mare și eu le spuneam că până la 9 ani copiii ar trebui să nu stea în fața ecranului pentru că până atunci se formează organul vederii și dacă el este bombardat cu televizorul, nu e bine. Deci cât a trebuit să lupt cu părinții, să le spun.

Voiau sucuri, voiau tot felul de chestii nesănătoase apărute atunci și eu le spuneam de ziua copilului, să nu aducă. Noi avem ceai la grădiniță și o plăcintă cu mere sau un chec. Plăcinta cu mere făcută acasă nu poate să fie rea și nici checul. Și știi acum cum se întrec care mai de care cu petreceri și cu tot felul de torturi.

Cum credeți că se poate da mai departe grija aceasta de a trăi conștient din punct de vedere al alimentației?

Generațiile tinere sunt mai deschise, dar în același timp li se pare că sunt bucuriile vieții și de ce să le iei. Și faptul că, uite, și cu activitățile astea manuale, dacă ei nu le-au făcut în școală, dacă n-au făcut în școală deloc lucru manual, ei nu știu, la 30 de ani, să țină un ac în mâna. Mă uit la copii de grădiniță, cu câtă ușurință și cu câtă plăcere lucrează dacă le dai atunci să facă. Contează să-i înveți, să-i educi de mici, de fapt asta este temelia. 

Cum reușești să-i apropii de natură? Să-i apropii de lucru manual? De meșteșug? 

Este important omul care îți transmite. În momentul în care te-apuci să lucrezi și te vede că lucrezi cu pasiune, pur și simplu simte dorința. Așa a fost la mine, am învățat de la verișoara mea care era foarte pasionată. Dar până când n-am văzut pe cineva lucrând cu atâta pasiune, deci trebuie ca tu când le predai, trebuie tu să lucrezi cu ei, să vadă pasiunea în tine. Eu am văzut la cursurile astea pe care le-am ținut acum și cu copiii, la Jocmania, dacă au venit și părinți și au văzut cum se lucrează și au pus mâna pe lână și au văzut ce poate să iasă, imediat au făcut. Deci în momentul în care îi înveți, adică le arăți ceva, trebuie să fie ceva deosebit care să-i atragă și să fie adevărat.

În lumea actuală, bunurile materiale ajung să fie foarte ușor de produs în masă, piața chiar este inundată de produse de slabă calitate. Cum reușiți prin atelierele susținute de dumneavoastră să transmiteți copiilor să aleagă produse mai naturale, produse create de mici producători sau artizani, realizate într-o nișă mai limitată, să zicem sau chiar să experimenteze și să își creeze ei propriile accesorii, haine, produse?

Eu asta fac și la cursurile pe care le țin, le spun nu cumpărați materiale care sunt scumpe, luați de la second hand, spălați-le și transformați-le. Totul se poate transforma. Tot timpul le spun chestia asta. Ideea e că poți face tu singuri decorațiunile, cu materiale găsite la magazinele second hand, cu materiale adunate din natură. Eu sunt numai de la second îmbrăcată, deci eu nu cumpăr nimic. Dar ce îmi cumpăr, uite, tot ce îmi cumpăr caut să fie de calitate. 

Interviul acesta reflectă mai mult partea educativă de „cum să cumperi și să fii echilibrat”. Cum te orientezi, cum educi omul către asta. 

Îți dai seama cât poți trăi de simplu, să nu-ți faci probleme, să te bucuri de orice? Și de frumusețile naturii. Dacă ieși în natură, le vezi.

Dacă nu ieși și te uiți la televizor, mă uit și eu. Să nu-ți imaginezi că nu mă uit. Bine, acum mai multascult podcasturi și lucrez. Deci, pentru că le poți asculta foarte bine și mâinile merg. Lucrez jucării pentru târguri și dacă merg la simpozioane în străinătate, acolo iarăși avem, peste tot avem bazare. Am fost inspirată și de bazarurile pe care le-am văzut și de târgurile pe care le-am văzut în străinătate. De atunci, din ‘92-’93, mergeam și în Belgia, de exemplu, în piața centrală. Duminica era târg, lunea dimineața era deja strâns totul, parcă nu se întâmplase nimic. Și am zis, oare când vor fi și la noi astfel de târguri și așa m-am bucurat să particip anul acesta la târgurile din Râșnov.

Credit foto: Alexandra Bordeianu (fotograf de casă)

---

Contact: +40 745 276 682

---

Răsfoiește broșura „Făurit la Râșnov”