Carabi este o trupă formată din doi muzicieni ce provin din medii muzicale pe cât de diferite, pe atât de roditoare, Cristian Medrea și Tudor Moldoveanu. Împreună prezintă un melanj fonic de stiluri și culturi, asigurând explorarea inovatoare și atent pregătită a muzicii, păstrând – în același timp – esența ei atemporală.

Care este povestea voastră? Cum și când ați descoperit pasiunea pentru ceea ce faceți astăzi?

Tudor: Legătura mea cu muzica a început când am decis, de nicăieri, că vreau să fac chitară. Am făcut câțiva ani ore de chitară clasică la Școala Populară de Arte din Brașov, însă am abandonat  instrumentul cu puțin după ce am absolvit cursurile. În liceu am descoperit muzica electronică, așa că am vândut chitara care oricum doar aduna praf, ca să îmi cumpăr primele mele echipamente de „studio de casă” și prima mea consolă de DJ. Muzica electronică face mare parte din caracterul meu muzical, însă niciodată nu m-am identificat doar cu un singur stil muzical. Tot în liceu, am descoperit muzica celor de la Subcarpați și, astfel, valoarea folclorului românesc.

M-am îndrăgostit de sunetul cavalului și am decis că vreau și eu să învăț să cânt la el.  

Cum a început povestea noastră? Ei bine, în liceu am avut o idee de a combina muzica electronică cu elemente vocale și m-am gândit să îl rog pe Cristi să mă ajute. Din păcate, acel proiect nu a văzut lumina internetului. În iulie 2023, am primit de la Asociația Mioritics oportunitatea de a cânta la Festivalul Folk la Altar, însă nu știam ce aș putea face singur, așa că am apelat din nou la Cristi. Așa s-a născut Carabi.

Cristian: Povestea mea legată de muzică este una lungă și alambicată, înrădăcinată în diversitatea ei. Am crescut cu muzica în casă, unde melodiile rock clasice mi-au fost, la propriu, cântece de leagăn. Cu toate acestea, drumul meu prin această artă a fost mult mai amplu și variat decât rockul, chiar de la începuturi. De la o vârstă fragedă, am fost atras de contrastele și nuanțele sunetelor, de voci puternice care m-au transportat într-o lume diferită, departe de lumea materială. Pe parcurs, am descoperit o multitudine de influențe care mi-au modelat percepția artistică, de la bluesul profund al lui Robert Johnson sau rockul progresiv al trupei Yes, până la trip-hopul celor de la Portishead sau sunetele misterioase ale muzicii Loreenei McKennitt. Întotdeauna am fost mai preocupat de emoția transmisă decât de tehnica pură. Am descoperit muzici din toate colțurile lumii, cum ar fi cea a munților Atlas din Maroc sau cântecele mantrice pakistaneze. Ele m-au atras prin capacitatea lor de a te rupe de realitate, datorită ritmurilor misterioase și sentimentului de anticipație, înrădăcinate în aceleași structuri muzicale care au dat naștere și rockului pe care-l consumăm. Am fost destul de norocos să am acces la această muzică „universală” prin ansamblul vocal-instrumental brașovean „Canzonetta”, unde am descoperit muzica atotcuprinzătoare a întregii lumi, fie ea medievală, barocă, gospel sau rock ‘n’ roll.

După mai mulți ani de formare în cadrul mai multor trupe de rock, world/folk și metal progresiv, în anul 2023 am avut șansa de a explora un nou capitol în cariera mea muzicală printr-o colaborare neașteptată. Pentru un concert în cadrul festivalului „Folk la Altar” din Râșnov, am format o echipă cu Tudor și am lansat împreună trupa Carabi. Deși venim din medii muzicale foarte diferite, această fuziune ne-a deschis noi orizonturi, combinând elemente variate și explorând teritorii muzicale neconvenționale și inedite. Astfel, de-a lungul anilor, am ajuns să iubesc explorarea sunetelor din întreaga lume și să îmbrățișez mereu noi direcții.

Pentru mine, muzica este un univers infinit de posibilități, iar această călătorie este departe de a se fi încheiat.

Cum este conectată povestea voastră de Râșnov? În ce fel vă inspiră istoria, natura sau alte elemente ce țin de Râșnov în procesul creativ?

Tudor:  Ei bine, cum am spus și mai sus, Râșnovul ne-a oferit prilejul de a ne reîntâlni și de a forma proiectul Carabi. Natura din jurul orașului este un ajutor extrem de mare pentru mine. E un loc în care știu că mă pot duce atunci când simt că am nevoie de inspirație.

Cristian: Noi ne-am unit muzical în Râșnov, așa cum am povestit, în cadrul festivalului „Folk la Altar.” Chiar și așa, rădăcinile mele muzicale, eu fiind brașovean, pornesc de câțiva ani mai înainte din Râșnov, mai precis în anul 2009, când am început să activez ca membru al Ansamblului vocal-instrumental Canzonetta, de care menționasem mai devreme, grup care nu avea doar numeroase repetiții și tabere în Râșnov, ci și fondatoarea și dirijoarea lui, Ingeborg Acker, este tot din acest oraș. Nu sunt sigur ce elemente concrete aș putea enumera; procesul creativ nu se află, de cele mai multe ori, în sfera persoanei mele, dar este cu siguranță inspirat de povești auzite, locuri văzute, sau chiar de oameni cu care mă intersectez pe stradă. 

Orice loc poate deveni un „paradis,” căci termenul înseamnă „grădină împrejmuită,” adică tocmai echilibrul dintre ordine și haos. Această grădină oferă un cadru sigur pentru dezvoltare și creativitate, unde istoria și natura se împletesc. În această „grădină împrejmuită,” ne este permisă explorarea voluntară în spiritul jocului. Această libertate de a experimenta, de a greși și de a descoperi ne îmbogățește experiența creativă cu siguranță. Este muzica trupei Carabi una râșnoveană? Geografic vorbind, poate 50%. Conceptual, însă, este greu de determinat.

În viziunea voastră, care sunt beneficiile de care vă bucurați din plin prin această călătorie muzicală?

Tudor: Pentru mine, proiectul Carabi este un exercițiu muzical. Deseori atingem genuri muzicale cu care nu sunt neapărat obișnuit. Am observat că lucrul ăsta poate fi un antrenament bun, mai ales pentru ureche și pentru „rotițele creative”. Am primit deseori inspirație de la piese pe care, în mod normal, nu le-aș fi ascultat.

Cristian: În primul rând, nu cred că am făcut altceva decât să ne urmăm chemarea. Aceasta putea fi într-un alt domeniu, poate biologie sau scrimă, nu neapărat muzică. Pur și simplu ne-am deschis în fața a ceea ce ni s-a prezentat. Dar beneficiile de a-ți urma acea chemare inevitabilă către un lucru nobil sunt universale și inevitabile. Călătoria îți dă un rost, un sens vieții, te forțează să tinzi spre culmi mai înalte ale propriei persoane, îți dezvăluie tiparele funcționării lumii. Personal, muzica mi-a oferit liniște și bucurie, mi-a cântat despre speranță și frică, mi-a arătat cum este viața – cu iubire și suferință, adevăruri fundamentale.

Nu este doar despre plăcerea de moment, ci despre satisfacția profundă pe termen lung de a contribui la ceva mai mare decât tine, marea aventură a vieții tale. Dacă este să-l credem pe Dostoievski, care considera că fiecare persoană este responsabilă nu doar pentru acțiunile proprii, ci și pentru ale celorlalți, atunci sper că eu aduc ceva bun oamenilor, un sentiment pozitiv general sau o viziune mai clară. Lumea e plină de povești minunate, chiar și atunci când par „triste”. Momentele de sunet pe care le creăm îi însoțesc pe oameni și îi fac să simtă emoții noi, lucruri îngropate adânc în ei, iar asta e neprețuit.

Nu înseamnă că o trupă ar trebui să fie constant preocupată de responsabilitatea față de public. Muzica nu este o unealtă revoluționară, ci mai degrabă un panaceu. E acolo să aline suferințe, dar nu este o cheie magică spre pacea mondială. Este un mister, o viață paralelă în afara „casei”, unde totul este despre efort, învățare și despre a nu-ți expune prea tare vulnerabilitățile, ca să nu pari slab. Și, cum spunea Peter Gabriel, „ocazional, muzica te poate face foarte, foarte fericit”.

Ca trupă, ne bucurăm de o explorare constantă a ideilor și melodiilor noi. Fugim de plictiseală și monotonie, pe care le consider a fi cele mai periculoase lucruri pentru un muzician. E vital să simți nevoia de a explora teritorii noi, să cauți stimuli noi.

Paradoxal, călătoria asta îți arată cât de importantă e „casa”, originea ta. Și nu mă refer strict la un instrument autohton care apare ocazional în cântece, ci la ideea că, în ciuda tuturor experimentelor și a faptului că suntem călători, întotdeauna ne întoarcem acasă. Casa te atrage înapoi și, uneori, te poate rupe în bucăți. Tensiunea și eliberarea din muzica pe care o facem sunt momente esențiale pentru mine. Poate a fost greu să ajungem aici, dar asta pentru că a fost o nebunie să încercăm să controlăm circumstanțele, și totuși tocmai acea nebunie a dat sens drumului.

Prin trupă, am retrăit absurditatea, complexitatea și umorul propriei mele călătorii. Am onorat trecutul, dar privim spre un viitor plin de culoare. Camaraderia, lucrurile pe care le împărtășim pe scenă, slăbiciunile pe care le purtăm în noi în liniște – toate acestea sunt lucruri de care mi-ar fi greu să mă despart.

O viață în muzică e ca o sticlă care plutește pe ocean: uneori ești copleșit de evenimente și schimbări, alteori e floare la ureche, iar alteori e furtună. A ajunge la acest punct, cu Carabi, este ceva la care nu m-aș fi gândit că voi avea forța și dorința de a-l realiza. Faptul că această căutare onorează, totodată, trecutul, este ceva deosebit de special pentru mine.

Știm cu toții că lucrurile durabile se fac cu multă răbdare, așadar, ne puteți da un sfat despre cum putem cultiva răbdarea în viața de zi cu zi? Cum transpuneti răbdarea în muzica voastră?

Tudor: Nu aș spune că transpunem voit răbdarea în muzica noastră, dar sunt sigur că resursele de răbdare merg în proiect. Mă refer aici la gândirea strategiilor,  la planificarea concertelor și a drumului pe care îl urmăm ca trupă. Nu cred că am un sfat neapărat, dar am văzut din experiența trupei că și o problemă care pare imposibil de realizat este mai ușor de atacat dacă o împarți pe probleme mici. Totodată, cereți ajutorul când simțiți că sunteți blocați.

Cristian: Din tot ce am observat și citit până acum, am tras concluzia că oamenii, în general, regretă lucrurile pe care nu le-au făcut, oportunitățile apărute de care nu au profitat și nu acțiunile care au avut un rezultat slab sau erorile produse. Așa că încep prin a vorbi în termeni generali, nu strict legați de muzica noastră. Personal, încerc să acționez cât de mult pot, cu toate resursele de care dispun într-un moment dat. Îmi asum ceea ce fac, trăiesc în acel adevăr și asta îmi garantează că orice se întâmplă este aventura mea, iar acel adevăr care se manifestă la fiecare pas este tot o reflecție a mea.

Întâlnim orizontul viitorului creând o viziune convingătoare, din care ar putea evolua diferite lucruri. Dar, dacă o pot face să devină realitate, ar justifica procesul, și da, asta necesită răbdare. Și toți trebuie să ne purtăm propria cruce. Ne putem gândi la asta din punct de vedere religios, politic, dar și artistic, din orice punct de vedere. Există un iad în toate, așa că trebuie să fim răbdători și sinceri și să ne cultivăm viziunea; în primul rând, ca să știm cine suntem, cine trebuie să devenim pentru a justifica catastrofa vieții noastre, să fim sinceri și răbdători în privința ei, pentru că eu consider că merită. Îți va aduce cel mai bun rezultat posibil, iar răbdarea ta va fi cea care îți va construi reala ta aventură.

Muzica cu care lucrăm poate fi veche, tradițională sau orice altceva, dar trebuie să fie întotdeauna interesantă și emoționantă, uneori să te zdruncine.

Pot să-mi pun amprenta, dar nu într-un mod care să fie vreodată fraudulos. Trebuie să fii fidel viziunii, fidel muzicii în orice moment. Nu trebuie să fie fals în niciun fel. Este întotdeauna posibil să faci suficient zgomot de unul singur, cred. Cântecele noastre sunt despre viață. Ele pot fi sensibile, pot mișca și atinge un loc. Pentru ca asta să se întâmple, trebuie să dispunem de răbdarea necesară descoperirii modului în care poveștile momentelor de sunet vor să fie spuse, nu cum dorim noi să le forțăm să sune.

Când aleg sunetele care vor „împodobi” o melodie Carabi, adesea mă surprind topind, amestecând, aruncând toate ideile în foc și văzând cum ies scânteile. Apoi mai sunt și multe lucruri care mă enervează. Uneori rezultatul poate fi un dezastru, uneori chiar este, dar atunci doar caut o radieră. Și am nevoie de multă răbdare pentru a o găsi… Cert este că muzica și dragostea mea pentru ea sunt un lucru dat, nu vor dispărea.

Aveți vreo vorbă din popor, vreo zicală sau povestioară dată din moși-strămoși mai departe despre muzică sau ceva care v-a inspirat pe voi de-a lungul timpului?

Tudor: Eu am o vorbă din folclorul urban, dacă îl pot numi așa, care m-a inspirat foarte mult: „Folcloru-i oxigen pentru un popor asmatic” (Subcarpați).

Cristian: Multe, prea multe vorbe am auzit din partea bunicii mele, Mica, așa cum îi spuneam cei apropiați, ca să le pot menționa aici. Merită o culegere. Așa că mă voi lega de Biblie pentru exemplul personal. Mereu am fost fascinat de mituri și basme, de poveștile arhetipale ale fiecărui popor. Descoperind tot mai multe dintre acestea, mare mi-a fost mirarea când am văzut cât de mult seamănă toate între ele. Recent, m-a atras povestea lui Moise și a tufișului în flăcări, care reprezintă o analogie bună pentru întâlnirea cu muzica sau cu chemarea personală. Este vorba despre credință, risc existențial și chemarea la aventură.

Esența narațiunii este că, atunci când te dedici cu diligență intereselor tale, natura existenței se dezvăluie treptat. Tufișul în flăcări simbolizează fascinația și provocările din viața de zi cu zi. Pentru a explora această idee, putem reflecta la ceea ce ne deranjează. Tufișul, ca reprezentare a pomului vieții, simbolizează ființa și devenirea, iar focul arată esența dinamică a vieții; este focul potențialului transformator. Consider că, pe parcursul vieții, ceva ne va atrage atenția, scoțându-ne din monotonia rutinei. Sinele autentic se va manifesta din când în când, chemându-te să participi la aventură.

Moise, atras de tufișul în flăcări, exemplifică foarte bine conceptul grecesc de „phenomenon”, care înseamnă „a străluci”. Iar vocea care îi spune să-și scoată încălțămintea subliniază natura sacră a întâlnirii noastre cu aventura. Prin această poveste, cred că importanța urmăririi semnelor devine mai relevantă pentru oameni. Astfel, povestea tufișului în flăcări nu ilustrează doar trezirea conștientizării și chemarea la aventură, ci și puterea transformatoare a intrării într-o relație cu ceea ce ne captează atenția, ajutându-ne să navigăm riscurile existențiale.

Vorbind despre meșteșuguri date mai departe din generație în generație, considerați că vor trece testul timpului și al trendurilor actuale? Cum putem păstra vie legătura dintre obiceiurile bunicilor noștri și generațiile tinere? În cazul vostru, cum putem stârni curiozitatea generațiilor tinere către instrumente neaoșe, având în vedere că voi includeți o varietate de instrumente românești, vechi (și nu nu numai) în compozițiile voastre.

Tudor: Meșteșugurile vechi sunt clar un punct bun de inspirație. Până la urmă și cântatul este mai mult sau mai puțin un meșteșug care poate fi dat mai departe din generație în generație. Cel puțin pentru mine a funcționat.

Ceva m-a făcut să rezonez cu sunetul cavalului și cu modul în care este construit. Mi se pare incredibil faptul că, prin dibăcia unui meșter, un băț de lemn poate scoate un sunet așa de frumos.

Ei bine, pentru ca tinerii să fie atrași de meșteșuguri vechi, cred că este esențial ca acestea să fie puse în contexte actuale tinerilor. Știam de caval, îl mai auzisem și nu l-am băgat neapărat în seamă, însă atunci când l-am auzit împreună cu sintetizatoare și chitare electrice, atunci s-au legat niște lucruri.

 Cristian: Meșteșugurile transmise din generație în generație înfățișează adesea tradiții bogate și narațiuni culturale ce merită păstrate. Cu toate acestea, se ridică întrebarea, mai ales în rândul tinerilor: vor rezista ele presiunilor timpului și tendințelor moderne?

Modern și arhaic, vechi și nou, se manifestă tensiunea dintre postmodernism și tradiție, ilustrarea modului în care patrimoniul nostru cultural conturează identitatea. Dezbaterea dintre aceste două ideologii subliniază nevoia unei ancorări în narațiunile istorice și în experiențele comune. Nietzsche vorbea despre moartea lui Dumnezeu, ceea ce servește drept metaforă pentru pierderea valorilor tradiționale ce au oferit odată societății coerență și unitate. Dar naratorul nu a spus asta într-un mod triumfător, ci îngrijorat; fără un etos unificator, cum este cel din mituri și tradiții, societățile riscă să se piardă în confuzie și haos, asemeni unei culturi care trăiește pe cadavrul strămoșilor, așa cum este descris în altă poveste importantă pentru mine, Enuma Elish.

În păstrarea meșteșugurilor, putem considera aceste practici ca fiind mituri moderne care întruchipează valorile și experiențele generațiilor anterioare. Ele reprezintă o legătură tangibilă cu trecutul nostru, la fel ca narațiunile eroice care au fost explorate în literatură, de la miturile antice ale eroului la povestirile moderne de science fiction. Aceste meșteșuguri nu doar că ne conectează la moștenirea noastră, ci și la experiența umană colectivă, ecou al conceptului de meta-narațiuni al lui Carl Jung – povești care transcend timpul și cultura, oferind sens și conexiune, narațiuni arhetipale. Merită subliniată și responsabilitatea etică de a comunica și revigora patrimoniul nostru cultural. Acest aspect este crucial pentru a ne asigura că meșteșugurile și obiceiurile bătrânilor noștri nu sunt doar conservate ca artefacte, ci sunt angajate activ și reinterpretate de generațiile mai tinere. Mențiunea de mai devreme a mitului sau călătoriei eroului este utilă, căci parcursul eroului presupune întotdeauna întoarceri la rădăcinile tradițiilor, nu doar ca observator pasiv, ci ca participant activ care reintroduce și adaptează aceste practici în contexte contemporane. Cred că fiecare individ trebuie să exploreze și apoi să comunice descoperirile sale pentru a îmbogăți țesătura culturală.

Ca muzicieni care încorporează o varietate de instrumente în compoziții, inclusiv românești, ne putem inspira din acest etos. Sunetele și poveștile unice din spatele acestor instrumente pot fi prezentate nu doar ca relicve ale trecutului, ci drept componente vii și aflate în evoluție ale expresiei artistice. Procedând astfel, consider eu, putem stârni curiozitatea generațiilor mai tinere. Angajarea acestora în ateliere, spectacole și inițiative educaționale poate oferi experiențe directe cu aceste instrumente autentice și micronarațiunile pe care le poartă.

Referindu-mă la conceptul de Übermensch (supraom) al lui Nietzsche, deși adesea interpretat greșit, el poate fi reîncadrat în contextul revigorării culturale. Un supraom poate crea propriile valori și semnificații în cadrul stabilit de patrimoniul său. Acest lucru se aliniază bine cu una dintre preocupările noastre ca muzicieni: aceea de a crea o punte între trecut și prezent. Prin melanjul dintre instrumentele neobișnuite, arhaice, și muzica modernă, le putem face din nou relevante și captivante pentru publicul tânăr.

De exemplu, noi utilizăm ritmuri orientale sau africane și genuri contemporane precum metalul sau muzica electronică, alături de melodii sau versuri tradiționale; poate aducem și elemente simfonice în acest mix. Astfel, nu doar că onorăm trecutul, prezentul și viitorul, fiecare parte a lanțului nesfârșit al evoluției, ci invităm și ascultătorii mai tineri să interacționeze cu acesta. De asemenea, putem împărtăși povești despre aceste instrumente – de unde provin, cum au fost folosite și semnificația culturală pe care o au – similar modului în care arcurile narative din povești diferite reflectă adevăruri mai profunde despre identitate și dezvoltare. De exemplu, Pinocchio ilustrează călătoria descoperirii de sine și importanța legăturilor familiale, povestea fiind plină de metafore pentru revitalizarea patrimoniului nostru cultural: a deveni „real” înseamnă a îmbrățișa rădăcinile tale și a recunoaște luptele și narațiunile strămoșilor noștri; înseamnă să-ți „salvezi tatăl” din burta balenei.

Prin povestirea unor astfel de povești în muzică și spectacole, adecvate vârstei și contextului, se poate crea o rezonanță care atrage generațiile mai tinere într-o apreciere mai profundă a patrimoniului lor cultural. Căci basmele, spre exemplu, sunt o sursă nesecată de semnificații profunde.

Suntem toți ființe istorice; suntem toți ființe culturale. Nu putem trăi fără cultura noastră. Unii cred că pot, dar nu este adevărat.

Vă considerați împliniți când vine vorba de munca și pasiunea depuse în fiecare compoziție și valoarea la care este apreciată de publicul vostru?

Tudor: Faptul că atingem mai multe zone muzicale a reușit să adune în jurul nostru diferite tipuri de oameni. Primim diferite opinii de la diferiți oameni. Cineva poate ne oferă o opinie în legătură cu influențele folk ale trupei, cineva în legătură cu influențele rock sau electronice. Oricum, proiectul are capacitatea de a aduna o diversitate de tipologii în jurul lui.

Cristian: Ideea de a-ți asuma responsabilitatea pentru ceva, fie că este vorba despre o trupă, un eveniment, o melodie sau conceptul din spatele lor, nu este, de fapt, să petrecem un timp de calitate împreună și să fim veseli. De ce să punem fericirea ca scop final? Noțiunea conform căreia ar trebui să urmărim fericirea este, din punctul meu de vedere, cea mai slabă noțiune posibilă. Împlinirea în sensul real nu se află acolo. În primul rând, imediat ce ți se întâmplă ceva teribil, ești distrus. Este ca și cum ai gândi că „scopul vieții este să fii fericit”. Ei bine, acum echipamentul tău nu mai funcționează, corzile chitarei sunt rupte, poate că nimeni nu apare la concert, ai o durere de gât care persistă și cine știe? Poate că, într-o zi, se va transforma în cancer. Cum pare asta? Merge să pui fericirea ca scop și obiect al împlinirii?

Este rar ca cineva să nu aibă o catastrofă întâmplându-se, cel puțin, la distanță de o persoană de el. Țintim sus și ne ordonăm viața; asta este regula din punctul meu de vedere. Există atât de multă tragedie și suferință, dar asta nu înseamnă că viața este insuportabilă sau că existența devine ceva ce nu ar fi trebuit să fie. Trebuie să te confrunți cu asta și să te pregătești, asumându-ți responsabilitatea pentru tine și pentru alții. Și apoi, poate, dacă faci asta cum trebuie, din când în când vei obține o oarecare împlinire.

Să știi doar că poți sta la sfârșitul zilei și să ai o jumătate de oră în care conștiința îți este liniștită, nu există nimic ce trebuie să faci și poți să te relaxezi și să gândești: „Știi ce, este în regulă, lucrurile sunt ok.” Și poate acesta este locul în care vei găsi împlinirea și fericirea. Cu alte cuvinte, „It’s a beautiful day today”, cum a spus o melodie de la Moby Grape. Și pentru asta, toată recunoștința noastră se îndreaptă către sufletele frumoase care ne-au însoțit până aici.

Muzica noastră este un omagiu adus aventurii fragile care este viața.

Când porniți un proiect muzical nou, știți unde vreți să ajungeți? Sau este un proces creativ continuu? Dacă da, cine sau ce influențează acest proces?

Tudor: Când am avut primul concert în iulie 2023, nu am pornit cu concept și cu un drum pe care să îl urmăm. A fost ceva spontan, care ulterior s-a transformat într-un proiect  mai bine definit. Când vine vorba de compunerea unei piese sau pornirea unui proiect muzical, poți pleca spre un punct final, poți pleca de la o idee mică, sau poți pleca de la nimic și descoperi pe parcurs ce formă vrea să ia proiectul. Toate metodele sunt la fel de corecte.

Cristian: În ceea ce ne privește, nu aș spune că a existat o destinație clar definită. De cele mai multe ori, rezultatul final se dovedește a fi diferit sau, cel puțin, neașteptat. Este adevărat că am pornit de la un cuvânt inițial sau o idee, dar trebuie să rămânem deschiși poveștii care vrea să se dezvăluie.

A te trezi în fața unor idei care par să vină de nicăieri este o experiență incredibil de emoționantă.

Deschiderea aceea vulnerabilă este, inițial, un scenariu ușor jenant, deoarece multe dintre gânduri sunt doar provizorii. Ele pot părea absurde când apar în acel spațiu și în acel moment. Asta face din compunerea de nou material un lucru față de care ești destul de timid. Eu sigur sunt. Totul este despre contexte, vulnerabilitate și expunere.  Personal, de la vârsta de 13 ani, când am început să compun cântece, felul în care percep lucrurile și modul în care vreau să le exprim s-au dezvoltat pe măsură ce am crescut și m-am maturizat. Astfel, vremurile se schimbă și evoluează. Cu toate acestea, ca trupă, avem o mulțime de observații pe care le facem în jur. Suntem destul de atenți la lumea din jurul nostru. Poate că uneori ne simțim puțin obosiți, dar rămânem suficient de alerți pentru a avea ceva de exprimat, până la urmă.

Este o chestiune sensibilă și delicată – scoaterea de nicăieri a melodiilor noi. Procesul implică schimburi de idei, acceptarea unora și aruncarea altora în sacul de „poate mai târziu”, continuând mai departe fără un plan fix. În Carabi, există o foame constantă de schimbări, sunete și intenții din diferite culturi. La urma urmei, există o poveste în fiecare dintre ele. Procesul acesta este asemănător vieții. Este ceea ce este. Faci o mulțime de lucruri diferite și ai aventuri grozave, dar nu ai multe despre care să vorbești, decât dacă te afli în mijlocul unei aventuri, unei călătorii, la momentul respectiv. Acea călătorie, nu destinația, devine o sursă de fascinație. La urma urmei, impulsul creativ ar putea fi comparat cu o vizită – un lucru grațios, nu atât de mult comandat sau deținut, ci mai degrabă așteptat și pregătit. Circumspecția, indiferent de aspectul temporal, nu este chiar una dintre condițiile mai bune, preferate ale trupei Carabi. Viața nu se mișcă repede. Este timpul care se mișcă foarte repede. 

Credit foto: Alexandra Bordeianu (fotograf de casă)

Descoperă proiectul muzical Carabi

Răsfoiește broșura „Făurit la Râșnov”